BUCUREŞTI, 23 mai – Sputnik. Oana Picincu, o tânără româncă cu rezultate excepţionale pe plan profesional, a acordat un interviu exclusiv pentru agenţia Sputnik. Oana a plecat dintr-un sat din judeţul Vaslui, a studiat la o școală de elită din Iași, Colegiul Naţional „Costache Negruzzi”, iar în timpul şcolii s-a mutat în Spania, unde se aflau la muncă părinţii ei. Datorită rezultatelor excelente, a ajuns să aibă o carieră de invidiat într-o importantă instituţie europeană. Ea a urmat un program special de studii la două universități — universitatea din Valencia și cea din Nantes —, obținând o diplomă dublă în economie, a făcut un stagiu la Comisia Europeană, la Banca Centrală Europeană și, din iulie 2013, lucrează la Mecanismul European de Stabilitate, în Luxemburg. Povestea tinerei românce poate fi citită într-un alt interviu, acordat acum câţiva ani agenţiei Sputnik.
În partea a doua a interviului pe care l-a oferit agenţiei Sputnik, ea ne vorbeşte despre măsurile care au fost luate în Spania şi în Luxemburg pe perioada pandemiei, dar şi despre cum se vede de acolo situaţia din România.
Probabil ai auzit de cazul spitalului Foişor din România, unul dintre cele mai moderne din Europa (se spune că este cel mai important spital de ortopedie și transplant de țesut osos din Estul Europei), care a fost închis pentru a fi transformat în „spital covid”, pacienţi abia ieşiţi din operaţii fiind scoşi în stradă în miez de noapte. Ce părere ai despre această situaţie din România?
Cred că ori managerii/directorii spitalelor nu s-au preocupat destul de pacienți, ori întregul sistemul sanitar a fost luat iar prin mare surprindere și nu a anticipat acest haos. S-a creat o stare de urgenţă care poate nu le-a permis spitalelor să își analizeze situația și prioritățile, sau poate nu au considerat necesar, ori nu a fost în interesul lor să facă asta. În orice caz, se pare că prioritatea nu a fost sărmanul om de rând, cu probleme de sănătate într-un sistem sanitar și așa precar. În acest caz, cum să aibă romanul încredere că sistemul public sanitar sau administrativ le vine în ajutor?
Pe lângă Foişor, şi alte spitale mari de stat, specializate (de exemplu Colentina), au fost închise, iar pacienţii cu alte boli decât covid (cancere, boli cronice, alte probleme grave etc.) nu au mai avut acces la îngrijiri în spital. Ai mai auzit ca în vreo altă ţară europeană spitale mari de stat să fie închise pentru a fi transformate exclusiv în „suport covid”?
Nu am mai auzit de o situație de genul acesta, extremă. Am auzit că în alte ţări s-au creat spitale temporare, izolate de spitalele de stat sau specializate, ca să nu afecteze alți pacienți. S-au improvizat și niște hăli cu sistem sanitar și echipament specific covid și pacienții erau duși acolo direct, evitându-se circuite comune prin alte spitale și să fie îngreunată situația altor oameni.
Cum s-a procedat în Spania şi/sau în ţara unde locuieşti tu?
Atât Valencia (unde am locuit mulți ani), cât și Luxemburg (unde sunt acum) au mai multe spitale și o capacitate de reacție relativ rapidă. S-au creat spitale improvizate special pentru pacienți cu covid și circuite separate, s-au oferit echipamente sterile și s-a testat în mod repetat atât personalul, cât și orice persoană care se prezenta la spital.
Pe lângă asta, am auzit de mulți pacienți cu covid (colegi și prieteni) care, dacă nu erau în stare gravă, nici nu erau acceptați în spital și, în schimb, li s-a impus o izolare acasă pentru două săptămâni. Consultația se făcea prin telefon, ca să se evite venirea la spital.
Am auzit și de cazuri de pacienți în stare gravă cu covid care au fost duși la aceleași spitale cu alți pacienți fără covid, fiind însă plasați în zone izolate din spital. Chiar dacă au fost plasați în zone izolate, acest lucru tot a pus presiune pe capacitatea spitalelor de a oferi îngrijiri tuturor pacienților, nu doar celor cu covid. A fost o perioadă când s-au ocupat foarte multe paturi cu pacienți covid, blocându-se accentul altor pacienți cu alte probleme.
Ce măsuri compensatorii s-au luat în Spania/ Luxemburg?
Și Spania, și Luxemburgul au sisteme sanitare destul de bine pus la punct. Se pare că și personalul a primit instrucțiuni („training”, specific pentru covid), echipament adecvat, a fost testat zilnic pentru covid.
Din punct de vedere economic, statul spaniol a făcut un sacrificiu economic enorm pentru a pune practic o ţară întreagă în șomaj tehnic și a oferit și alte ajutoare. Având în vedere că în Spania mulți muncitori lucrează pe cont propriu sau în întreprinderi mici și mijlocii, statul a intervenit pentru a-i ajuta pe acești oamenii, pentru că economia tarii depinde și de ei în mare măsură, mai ales de cei care lucrează în turism și construcții, sectoare foarte importante pentru economia Spaniei.
În Luxemburg, situația a fost puțin mai complicată, pentru că multe întreprinderi (de exemplu, restaurante, baruri, cafenele, frizerii, centre educaționale private pentru predarea de cursuri de limbi străine și, în general, muncitori independenți/freelanceri) au fost obligate să se închidă, dar nu li s-au dat suporturi financiare pe perioada restricțiilor. Din cauza restricțiilor, a imposibilităţii de a lucra și a lipsei de venit, multe firme mici și mijlocii și muncitori independenți au intrat în faliment. Acest lucru a generat proteste în Luxemburg. Totuşi, având în vedere că Luxemburgul este o ţară foarte bogată, e cam greu de crezut că statul nu a făcut un efort economic ca să ajute acești întreprinzători. Dar, având în vedere că în Luxemburg o mare parte a populației lucrează ori în bănci, instituții europene, ori în guvern, muncitorii independenți și firmele mici și mijlocii au fost cam lăsate la urmă...
România a luat drept exemplu de la ţările dezvoltate din UE doar impunerea de restricţii, dar nu şi alte măsuri de bun-simţ – cum ar fi crearea de circuite în spitale (şi nu închiderea spitalelor mari de stat), punerea la punct a sistemului medical, crearea de spitale funcţionale, compensaţii în zona economică, suplimentarea paturilor ATI şi a personalului etc.
Ţările dezvoltate din UE au combinat o serie de măsuri pe plan social, sanitar și economic pentru a combate pandemia: restricții, soluții temporare alternative și măsuri economice compensatorii. Asta ar fi fost ideal să se întâmple și în România, și probabil s-a făcut asta în anumite locuri, dar nu la modul general, la nivel de ţară, fiind vorba doar de câteva excepții.
Din păcate, este relativ simplu să impui restricții („să distrugi”) și destul de greu să aduci soluții alternative sau măsuri compensatorii economice („să construiești”). Încercând să copiem alte ţări, am rămas la jumătatea drumului în ceea ce era ideal să facem: s-au implementat restricții, fiindcă asta putem să facem și e relativ ușor, dar fără a se veni cu soluții temporare alternative sau cu măsuri economice compensatorii, ceea ce necesită bani și planificare.
Deşi România a fost îndatorată, în pandemie, cu peste 140 de miliarde de lei, nu s-a luat niciuna dintre măsurile respective (în afară de restricţii) pe care le-au luat ţările europene pe care noi le luăm drept model. Probabil ai auzit şi de tragediile din spitalele româneşti din ultimele luni (oameni arşi de vii la ATI Piatra Neamţ, Matei Balş, Victor Babeş). Românii sunt revoltăţi de toată această situaţie şi au fost proteste. În cele mai mari economii europene, unde sistemele social, de sănătate şi economic sunt bine puse la punct, au ieşit milioane de oameni în stradă pentru drepturile lor. Mai mulţi români au ieşit şi din disperarea creată de situaţia descrisă mai sus, mulţi rămânând fără locuri de muncă, însă cei care au protestat au fost numiţi chiar „terorişti” şi „extremişti”.
Ai putea comenta puţin această situaţie din România? Cum se vede de acolo?
Am citit în presă că România s-a îndatorat mult în 2020, având nevoie de finanțare pentru plătirea măsurilor de prevenire și combatere a pandemiei și a altor efecte colaterale. Deocamdată cred că este devreme să știm dacă acești bani au fost cheltuiți bine. Oricum, eu cred că mai bine „moștenești” o ţară îndatorată care funcționează (mai ales că dobânzile sunt mici acum), decât să moștenești o ţară în ruină după o pandemie, care distruge și sănătatea oamenilor, și educația, și industria. Vom vedea însă cum vor funcționa după pandemie România, precum și Franța, Italia și alte ţări cărora le-a explodat datoria publică în 2020, cum se vor recupera economic și dacă într-adevăr a meritat să se împrumute cu sume așa de mari.
Față de majoritatea statelor europene, restricțiile în România nu au fost extreme, problema este că oamenii și-au pierdut răbdarea deoarece nu li s-a dat nimic care să compenseze aceste restricții. Oameni au dreptul să protesteze și au protestat după ce au îndurat practic un an de restricții introduse aiurea fără să li se ofere soluții temporare echilibrante. Asta cred că a fost problema. În alte ţări din UE, s-ar ajunge la o mini-revoluție dacă le tai oamenilor mai toate drepturile – de muncă, socializare și mișcare – și nu le dai nimic în schimb.
Eu cred că prin aceste proteste oamenii de fapt manifestă contra incompetenţei sistemului public sanitar și administrativ, nu neapărat din cauza existenţei restricțiilor, ci pur și simplu pentru modul cum s-au aplicat restricțiile la noi și pentru lipsa de alternative. În plus, oamenii au rămas încă cu sechelele dictaturii. Există temerea că, dacă ni se taie sau întrerup niște drepturi, chiar și temporar, putem să ne trezim iar într-o nouă dictatură.
Și în alte ţări au ieșit oamenii în strada. În Luxemburg s-a iești în stradă pentru a se protesta faţă de lipsa de măsuri economice compensatorii, fiind un protest economic. În Spania au fost proteste fiindcă oamenii au fost nemulțumiți că aceste restricții le limitează libertatea. Având în vedere că spaniolii sunt oameni foarte sociabili și țin mult la comunitatea lor și la întruniri, restricțiile i-au afectat foarte mult. Dar în Spania este și o populație mare de persoane în vârstă, cu riscuri majore de a le fi agravată starea de sănătate dacă iau covid. Astfel că acest grup a fost protejat mai bine.
De unde crezi ar trebui să începem ca să ne redresăm, să ne recăpătăm demnitatea şi să putem merge pe o cale a dezvoltării (mă refer la România)?
Cred că trebuie să ne axăm pe ceea ce reprezintă fundamentele dezvoltării economice durabile - măsuri pentru protejarea întreprinderilor mici și mijlocii, pentru agricultură, subvenții, ajutoare etc., protejarea și menținerea acasă a forței de muncă, soluții pentru a determina întoarcerea acasă a românilor, protejarea resurselor strategice, interzicerea vânzării pământurilor către străini (în condițiile în care peste 40% dintre pământuri nu ne mai aparțin) sau promovarea închirierii pământului, mai ales dacă asta se face pentru un folos agricol sau industrial.
