Rusia are graniță terestră cu doar cinci țări NATO – și patru dintre ele se plasează de mulți ani pe poziții de-a dreptul neprietenoase față de noi. Deși înainte toate au făcut parte din componența țării noastre – însă pentru Polonia și trei republici baltice trecutul comun (și un număr mare de populație rusă, ca în Letonia și Estonia) reprezintă doar un motiv suplimentar pentru rusofobie.
A cincea țară NATO cu care avem graniță terestră (cea mai mică dintre toate, mai puțin de două sute de kilometri), a obținut independența chiar înainte ca Țările Baltice să se separe de Imperiul Rus destrămat. Ea nu a intrat niciodată în componența Rusiei, dar anume acolo au devenit populare în ultimii ani romanele și filmele despre ocupația rusească și amenințarea rusească.
Și asta, în pofida faptului că rușii nu au atacat niciodată această țară și nu au ocupat teritoriile acesteia, dimpotrivă, au eliberat-o de ocupanți – dar unii dintre locuitorii ei au venit cu arma în mână pe pământul nostru ca parte a unităților SS. Despre ei a fost filmat recent serialul ʺFrontovikiʺ, care a provocat consternare atât în rândul publicului local, cât și în Rusia. Ministerul nostru de Externe a numit apariția lui "absolut inacceptabilă și rușinoasă" și și-a exprimat dorința de a auzi aprecierile imparțiale ale autorităților acestei țări. Dar instituția de politică externă a vecinilor noștri a refuzat să comenteze serialul, invocând faptul că "este o lucrare din sfera culturii și nu reflectă în niciun mod politica oficială norvegiană sau viziunea norvegiană asupra istoriei".
Da, este vorba despre Norvegia – un regat de cinci milioane de oameni, vecina noastră și una dintre țările fondatoare ale NATO. Cu toată loialitatea Norvegiei față de solidaritatea atlantică (nemaivorbind de faptul că postul de secretar general al Alianței este acum ocupat de ex-prim-ministrul norvegian Stoltenberg), chiar și în perioada sovietică, țara a încercat să mențină relații de bună vecinătate cu noi – nu atât ca un semn de recunoștință pentru eliberarea de sub ocupația nazistă (în timpul căreia, în bătăliile din nordul Norvegiei, în Finnmark, au murit peste șase mii de soldați ruși), cât din cauza prezenței mai multor aspecte de cooperare reciproc avantajoasă: Spitsbergen, pescuit etc. Nu au existat în Norvegia nici trupe americane.
În ansamblu, relațiile s-au dezvoltat normal și în perioada post-sovietică. Dar în perioada de după Crimeea, situația a început să se schimbe – americanii au trimis mai întâi trei, apoi șapte sute de militari. Simbolic? Da, dar aici este importantă direcția în sine, unde sunt ʺîmpinșiʺ norvegienii – iar lor li se spune că Rusia este periculoasă. Nu numai în cadrul propagandei generale atlantice, ci și în activitatea la cel mai accesibil nivel cultural, ce al jocului. De aici numeroasele filme și cărți care au apărut în ultimii ani. Începând cu serialul senzațional (care a devenit cel mai popular din istoria țării) ʺSub ocupațieʺ (despre ocuparea țării de către Rusia – fie și în conspirație cu Uniunea Europeană) și terminând cu detective precum ʺUrsul cel mareʺ (despre ciocnirea dintre Statele Unite și Rusia pe Spitsbergen).
În general, detectivele despre amenințarea rusească apar din ce în ce mai des – și în multe din ele se fac în mod deliberat paralele cu Crimeea, se menționează ʺscenariul Crimeeaʺ. Acum câțiva ani, a apărut "Armada albă" a lui Nordhus Karlsson, care a fost promovat sub sloganul ʺ75 de ani în urmă, ei au eliberat Kirkenesul, acum rușii s-au întors”. Iar în detectivul de debut al ex-scriitoarei pentru copii, Greta Boe, "Semnal de alarmă", lansat la începutul acestui an, rușii amenință deja orașul Finnmark – adică chiar pământurile eliberate de armata sovietică. "Finnmark poate deveni noua Crimee" – totul este atât de simplu și de nepretențios.
Acest lucru nu înseamnă că toți norvegienii mănâncă calm mâncărurile rusofobe preparate conform comenzii atlantice. Și nu există nicio îndoială că o astfel de comandă există – ea nu este documentată, dar un elev bun înțelege întotdeauna ce așteaptă profesorul de la el. Nu, mulți sunt revoltați și nemulțumiți. Dar aceștia sunt apoi acuzați de activitate subversivă, de activitate în favoarea Rusiei – așa cum se întâmplă cu Glenn Diesen, profesor la Universitatea din Sud-Estul Norvegiei, care pledează pentru cooperare și relații de bună vecinătate cu Rusia. El apare constant atât în presa norvegiană, cât și în cea rusă – și, datorită acestui fapt, este etichetat drept "propagandist al Kremlinului". Ceea ce este deosebit de amuzant din partea unor oameni care lucrează deschis pentru diverse structuri atlantice.
Este clar că atlantiștii încearcă să atragă Norvegia în clubul adversarilor activi ai Rusiei.– dar, spre deosebire de participanții săi activi din rândul altor vecini ai țării noastre, regatul nu are tradiții serioase de rusofobie nici la nivel intern, nici la nivel politic. Și, în pofida puterii de influență atlantice asupra Oslo, norvegienii sunt încă în măsură să își stabilească singuri propriile relații cu țările vecine. În special cu Rusia, care nu a considerat niciodată Norvegia un stat ostil la adresa ei – și acest lucru se aplică nu numai listelor "țărilor neprietenoase" alcătuită de Ministerul nostru de Externe (în care, evident, regatul nu va intra), ci, în general, istoriei relațiilor noastre. Și viitorului acestora.
