Editorial realizat de Piotr Akopv
Rusia nu recomandă nimănui să treacă linia roșie în relațiile cu ea – și pe unde va trece această linie, noi vom determina singură în fiecare caz aparte. Aceste cuvinte ale lui Vladimir Putin din mesajul adresat Adunării Federale au fost deja comparate cu discursul său de la Munchen și a fost numit noul manifest de politică externă al Rusiei.
Într-adevăr, a început o nouă perioadă istorică – dar cuvintele președintelui subliniază doar ceea ce și așa s-a întâmplat. Rusia cădea, Rusia își revenea, Rusia se concentra – acum Rusia avansează. Nu în Ucraina sau în Occident – ea trece la o apărare mai deschisă și mai dură a intereselor sale naționale.
Dar asta nu înseamnă că nu le-a apărat înainte – în toți anii de guvernare ai lui Putin, apărarea intereselor naționale a constituit esența doctrinei noastre de politică externă. Cu cât dobândeam mai multă putere, cu atât convingerea noastră în propria dreptate devenea mai profundă, cu cât cursul evenimentelor dovedea corectitudinea evaluărilor noastre a situației externe, cu atât tonul nostru devenea mai insistent și mai dur pe arena mondială, cu atât mai activ ne implicam în joc în toate câmpurile marii table geopolitice. Și cu atât ne demonizau mai mult – prezentându-ne drept o amenințare la adresa păcii mondiale, încercând să ne blocheze și să ne izoleze.
Cei șapte ani de după Crimeea au arătat că nu este doar inutil, ci că pur și simplu asta nu funcționează la scară globală (eforturile de demonizare ale Occidentului au acționat doar asupra Occidentului însuși – și nici nu prea eficient, dacă e să luăm în considerare starea de spirit a populației). Rezultatele politicii de izolare a Rusiei în sine demonstrează cât de mult s-a schimbat lumea, schimbându-se atât din motive obiective (distrugerea ordinii mondiale atlantice nefinalizate a început încă în anii 2000), cât și din cauza acțiunilor intenționate ale Rusiei care au accelerat cursul istoriei.
Cu revolta noastră deschisă din 2014, noi am accelerat criza proiectului occidental de conducere globală (axat pe dominație), deși, în situația cu Crimeea, noi ne-am apărat în primul rând interesele naționale. Occidentul ne-a refuzat în mod deschis chiar și dreptul de a le formula – de aici și toate discuțiile despre o țară-benzinărie, despre o putere regională, despre o economie sfâșiată definitiv. Au început să ignore Rusia în anii ’90 – și au fost foarte surprinși când, prin München și Crimeea, ea a început să se întoarcă la poziția de supraputere. Da, nu la scara URSS-ului, dar la un nivel suficient pentru a întrerupe întregul joc al proprietarilor de cazinouri. Pentru că, la acel moment, Occidentul însuși a obosit prea tare în timpul construcției turnului babilonian al globalizării – și chiar și capacitățile limitate ale Rusiei i-au permis să joace pentru a accelera procesul prăbușirii ordinii mondiale atlantice.
Conștientizarea acestui fapt (o combinație a crizei interne a proiectului globalist și a jocului activ al Rusiei) i-a dus pe atlantiști la isterie – "vin rușii!", adică rușii se amestecă în toate și peste tot. Crimeea și Siria nu le sunt suficiente, ei l-au mai ales și pe Trump și au organizat și Brexit-ul – observăm tot acest delir febril de mai mulți ani. Încercările de a izola Rusia au avut un rezultat complet opus: Occidentul a început să se simtă nesigur, să-i caute pe ruși sub fiecare pat și să-i vadă în spatele fiecărei probleme și eșecuri proprii. Iar acestea din urmă, în mod firesc, se înmulțeau. "Rușii au făcut asta" a devenit un meme hazliu, dar nu numai pentru ei. Propaganda antirusească a început să lucreze pentru Rusia deja la scară globală – dacă rușii sunt atât de atotputernici cum se spune în Occident, atunci înseamnă că cu ei trebuie să ai afaceri, chiar și să prietenești. În ochii Asiei, Americii Latine și Africii, Rusia a căpătat o publicitate suplimentară, care s-a suprapus la țanc revenirii ei în cele mai diverse regiuni ale planetei. Au vrut să-l sperie pe Putin, dar i-au consolidat reputația de cel mai puternic om politic din timpurile noastre.
Prin urmare, etapa următoare a devenit ceea ce Putin a numit, în stilul lui Gogol, "un obicei de-a dreptul indecent": Rusia a început, pur și simplu, să fie tachinată din orice motiv iar cel mai des și fără motiv. Suntem obișnuiți cu așa ceva, dar trebuie să răspundem. Și nici măcar nu pentru că este jignitor pentru țară, deși, evident, trebuie să apărăm onoarea steagului nostru, ci pentru că avem de-a face cu o nouă formă de presiune asupra noastră, în interiorul căreia se împletesc și factori de politică externă, adică are loc ceea ce poate fi numit un amestec în afacerile noastre interne și ignorarea deliberată a intereselor noastre naționale. Îmbinarea poveștilor cu Navalnîi și cu Ucraina este cea mai evidentă dovadă a acestui lucru.
Sancțiunile și amenințarea cu suspendarea proiectului "Nord Stream – 2" din cauza lui Navalnîi (mai întâi din cauza otrăvirii, iar apoi din cauza arestării), provocarea isteriei în jurul "amenințării invaziei rusești" în Ucraina, pentru care este necesar să se stabilească deja acum un preț pentru Rusia, adică să se traseze liniile roșii – pe toate acestea Occidentul încearcă să ni le vândă în calitate de "noua normalitate". Dar Rusia nu se va obișnui cu regulile propuse ale jocului – nici ingerința în afacerile noastre interne, nici promovarea subiectului "să salvăm Ucraina de Rusia” nu ne convin categoric. Adică noi nu vom juca cu Occidentul (partea sa atlantică) după aceste reguli, pentru că înțelegem că acestea sunt necesare doar ca pretext pentru a ne provoca daune. De natură propagandistică, politică, economică și, cel mai important, geopolitică. Adică, Occidentul vrea să preia de la noi inițiativa, să ne distragă cu scuze nesfârșite – atât în ceea ce privește cazul lui Navalnîi, cât și în cazul Ucrainei. Mai ales că ambele subiecte se află în afara acelor linii roșii despre care a vorbit Putin. Și Occidentul înțelege foarte bine acest lucru, dar încearcă din nou să preseze, să tatoneze. Dar dacă va merge cumva?
Nu, mai bine să nu încerce, să nu provoace, pentru ca mai apoi să nu regrete așa cum nu au mai regretat de mult timp ceva. Aceste cuvinte ale lui Putin se referă la toate lucrurile dintr-o dată – și la provocările de pe frontul ucrainean, și la provocările din orice alt punct unde există interesele noastre naționale. Sunt multe? Desigur: Rusia este o superputere globală, nu o superputere cu ambiții de dominație globală (asta se referă la Statele Unite), ci anume o țară cu interese globale. Ele nu se află doar în spațiul post-sovietic – se află în Siria și Venezuela, în Vietnam și Serbia, în Egipt și Angola. Și, ceea ce este mai important, interesele se află și în construcția unei noi ordini mondiale, lucru de care Moscova și Beijingul se ocupă tot mai activ și mai coordonat. În această lucrare este inutil să trasăm linii roșii – noi nu vom permite, dar și ʺdesenatoriiʺ nu vor avea suficientă putere.
Dar nu este prea prezumțios din partea noastră să spunem că noi singuri vom determina unde va trece linia roșie în fiecare caz aparte? Adică nu permitem Occidentului să ne izoleze, dar, în același timp, noi înșine suntem gata să-i dictăm perceperea noastră a ceea ce este permis? Nu, nu este prea prezumțios, fiindcă nu este vorba despre expansiunea Rusiei în teritorii străine, în zonele de interese naționale străine. Este vorba despre apărarea și reîntoarcerea a ceea ce Occidentul a încercat să ia sau încă încearcă să ia de la noi. Și nu este nevoie să le concretizăm, să le explicăm acest lucru, pentru că persoana vinovată este conștientă de vinovăția sa (deși nu o recunoaște).
