Ieri seara, liderii Rusiei, Germaniei și Franței au discutat despre situația din Donbas în cadrul negocierilor.
"Nimic despre Ucraina fără Ucraina", așa a reacționat Kievul, cu o zi înainte, la informațiile privind videoconferința în curs de pregătire.
Autoritățile ucrainene încă nu au conștientizat că pentru a-și susține propria lor reputație (mai precis, ceea ce a rămas din ea) nu ar trebui să facă declarații publice, care le pun într-o lumină proastă. Este doar evident că ele nu pot face nimic în legătură cu faptul că marile puteri decid destinul țării în spatele lor. Așa că, prin exprimarea nemulțumirii lor, ele doar întăresc inferioritatea poziției lor.
Mai mult, ele au avut ocazia să-și păstreze fața, deoarece, inițial, Moscova, explicând componența participanților la viitoarea conversație, a informat că Putin, Merkel și Macron intenționează să vorbească nu numai despre Donbas, întrucât "există multe alte întrebări de discutat".
Cu toate acestea, după comentariul Kievului, Kremlinul a devenit mult mai explicit, declarând că "cu "formatul normand", lucrurile stau prost". Purtătorul de cuvânt al președintelui Federației Ruse a precizat că "în timpul mandatului lui Zelenski, nu s-a reușit avansarea nici măcar cu o iotă în ceea ce privește punerea în aplicare atât a complexului de măsuri de la Minsk, cât și a acordurilor ulterioare, care au fost încheiate la Paris". În general, este puțin probabil ca, într-un cadru diplomatic, să fie posibilă exprimarea mai clară a ideii că Moscova nu are în principiu dorința de a vorbi cu conducerea ucraineană din cauza lipsei de sens a acestei întreprinderi.
Mai ales că situația nu favorizează o discuție deșartă din cauza circumstanțelor încordate de la linia de frontieră și a implicării acolo a formațiunilor militare ucrainene.
În cei șase ani de la semnarea acordurilor de la Minsk, în Donbas au avut loc de mai multe ori recidive "fierbinți". Cu toate acestea, de fiecare dată se limitau la incidente izolate, fără a declanșa un război la scară largă. Așa ceva s-a întâmplat și vara trecută, când a existat o escaladare destul de gravă, care s-a încheiat cu semnarea armistițiului.
Principalul motiv al acestei stări de fapt – lipsa de interes a Occidentului în reluarea războiului, deși alarmiștii, la fiecare agravare a situației, băteau alarma, prezicând cea mai sumbră și sângeroasă dezvoltare a evenimentelor.
Trebuie de reamintit faptul că Occidentul, reprezentat de Europa, a acceptat acordurile de la Minsk din necesitate. Kievul suferea de o înfrângere grea pe front – trebuia salvat. Rusia nu a putut fi forțată să intervină militar direct în conflict și, în general, la începutul anului 2015, a devenit clar că întreaga situație din jurul Ucrainei și din interiorul ei, nu se dezvolta așa cum au planificat arhitecții Euromaidanului și a întregului proiect antirusesc.
Ca urmare, ostilitățile din Donbas au fost întrerupte, iar evenimentele ulterioare au întărit doar status quo-ul. Europa s-a convins definitiv că Rusia nu poate fi forțată să urmeze scenariul pregătit și a început treptat să restabilească cooperarea bilaterală – aici sprijinul aventurilor militare ucrainene nu mai reprezenta punctul principal. În același timp, în Statele Unite s-a schimbat președintele, iar pentru Trump, China a devenit ținta principală a presiunii politicii externe.
În plus, Ucraina a devenit o mare dezamăgire pentru Occident, ea înșelând aproape toate așteptările acestuia. Tema Donbasului, de fapt, reprezenta ultimul as din mânecă atât în ceea ce privește relațiile cu Europa, cât și cu Statele Unite. Provocând regulat exacerbări militare acolo, Kievul atrăgea atenția spre sine, în speranța de a obține ajutorul dorit. Dar fără succes – datorită dezinteresului obiectiv al ambelor părți ale oceanului.
Cu toate acestea, anume în acest aspect, recent, au avut loc schimbări semnificative, ceea ce face cu atât mai îngrijorătoare observarea dezvoltării evenimentelor.
În Statele Unite, s-au întors la putere nu pur și simplu democrații, ci reprezentanții părții establishment-ului american, care au fost responsabili de declanșarea războiului în Donbas la mijlocul anilor 2010. Mai mult, primele lor acțiuni de politică externă demonstrează un astfel de nivel distructiv, încât nu poate fi nicidecum exclus faptul că ei vor trece de la cuvinte la fapte în redeclanșarea conflictului.
Pe cealaltă parte a oceanului, situația nu este mai puțin dificilă. UE, prin sporirea nivelului de rusofobie, și-a adus relațiile cu Rusia la cel mai minim punct din ultimele decenii. Și a făcut acest lucru pe cont propriu și în mod voluntar – cu mult înainte de intrarea lui Joe Biden în Casa Albă. Așa că, de această dată, acțiunile europenilor nu pot fi motivate de nevoia forțată de a urma șenalului navigabil al Washingtonului în cadrul relației vasal-aliate.
Putem să ne contrazicem în ceea ce privește motivele care stau la baza acțiunilor Europei și scopurile urmărite de aceasta, dar este mai important să aflăm cât de departe este gata să meargă pe această cale. Iar, în prezent, una dintre cele mai presante întrebări o constituie dacă vectorul antirusesc al europenilor nu îi va aduce la o susținere activă a Kievului în sfera militară și în sferele dimprejurul ei.
Anume această circumstanță face conversația lui Vladimir Putin cu liderii Germaniei și Franței actuală. Nu este doar o chestiune de precizare reciprocă a poziției, ci și de arsenalul extins al concluziilor, care se află la dispoziția președintelui rus și care a fost invitat să transmită colegilor săi occidentali toate pericolele – nu numai pentru Ucraina, ci și pentru Europa – reluării războiului în Donbas.
Cu Kiev, după cum a demonstrat vasta experiență din trecut, pur și simplu nu are sens de discutat pe astfel de subiecte.
