MOSCOVA, 19 mar – Sputnik, Andrei Koț. Sute de bombe și rachete, mii de morți, superioritatea completă a mașinii militare occidentale – cu exact zece ani în urmă, la 19 martie 2011, armata țărilor NATO a intervenit în Războiul Civil din Libia. Trupele, controlate de Gaddafi, nu se puteau opune cu nimic – aviația Alianței a suprimat instantaneu orice rezistență. Operațiunea s-a încheiat la 31 octombrie. Drept rezultat, Libia, odată un stat prosper, a încetat să mai existe ca un tot întreg. Acolo, luptele continuă până în prezent. Despre intervenția occidentală – în materialul Sputnik.
Scoruri vechi
În februarie 2011, oamenii au ieșit pe străzile celui de-al doilea oraș ca mărime din Libia, Benghazi, cerând eliberarea de către autorități a avocatului și apărătorului drepturilor omului Fathi Terbil. Câteva zile mai târziu, în întreaga țară au început proteste antiguvernamentale la scară largă. Astăzi, mulți experți consideră că adevărata cauză a războiului civil din acest stat nord-african a fost conflictul dintre triburile Cyrenaica și Tripolitania. Originar din ultimul trib, Muammar Gaddafi a condus în continuu mai mult de 40 de ani, fapt ce nu a plăcut clanului rival.
Forțele de securitate ale Colonelului Gaddafi au folosit arme. Protestele de masă s-au transformat în lupte de stradă. Zeci de oameni erau uciși. Opoziția a capturat mai multe depozite cu arme și orașul Benghazi.
La începutul lunii martie, oponenții lui Gaddafi au declarat un "marș asupra orașului Tripoli". Capitala a fost atacată de aproximativ cinci mii de persoane din miliția populară, dar ele au fost înfrânte. La acel moment, armata lui Gaddafi dispunea de tancuri, artilerie, de o aviație destul de puternică, în timp ce opoziția, în cel mai bun caz, dispunea de pickup-uri cu mitraliere în caroserii. Până la 18 martie, trupele guvernamentale se pregăteau să intre în Benghazi și să pună capăt rebeliunii. Cu toate acestea, Consiliul de Securitate al ONU, temându-se de un masacru, a permis comunității internaționale să folosească forța în Libia. Singurul avertisment – fără o invazie terestră.
Guvernele țărilor occidentale îi purtau pică de mult lui Gaddafi și s-au grăbit să profite de ocazia de se răzbuna pentru afronturile din trecut. Libia, după lovitura de stat din 1969, se confrunta des cu Europa și SUA. Washingtonul l-a acuzat pe Gaddafi de sprijinirea terorismului internațional, Parisul așa și nu a iertat Libiei invazia fostei colonii franceze – Republicii Ciad – în anii 1970-80, Londra – ajutorul acordat separatiștilor irlandezi. După rezoluția ONU, intervenția a devenit o chestiune hotărâtă.
Cu toate acestea, Gaddafi nu a demisionat. "Nu voi părăsi niciodată pământurile Libiei, mă voi lupta până la ultima picătură de sânge și voi muri aici cu strămoșii mei ca martir", s-a adresat el poporului. "Nu sunt președinte ca să plec, sunt un lider al revoluției și luptător-beduin, care a adus slavă libienilor".
Zonă de excludere aeriană
Pentagonul – principalul curator și organizator al operațiunii – a îndreptat spre țărmurile libiene forțe semnificative: patru mii de pușcași marini ca parte a grupului amfibiu de debarcare mereu gata de a interveni, a 22-a unitate expediționară a infanteriei maritime, două distrugătoare de tip "Arleigh Burke", două submarine atomice multifuncționale "Los Angeles", nava cu propulsie nucleară "Ohio". De asemenea, americanii au pregătit aviația de atac și bombardament. Cei mai activi participanți ai intervenției, francezii, au transferat patru fregate și portavionul "Charles de Gaulle". Și ceilalți membri NATO au transferat câte ceva. În total, în operațiune au fost implicați, în proporții diferite, militari din 18 țări.
Deși rezoluția ONU prevedea doar un regim de excludere aeriană deasupra Libiei, aviația NATO, în primul rând, a atacat țintele terestre. La 19 martie, aproximativ 20 de avioane ale Forțelor Aeriene franceze au atacat acumulările de vehicule blindate ale armatei guvernamentale de lângă Benghazi. În aceeași zi, flota americană și britanică au lansat în Libia 114 de rachete de croazieră asupra țintelor. Potrivit rapoartelor din Tripoli, 64 de persoane au murit în urma acestor bombardamente, iar 150 au fost rănite. Aviația NATO a ruinat zeci de poduri și drumuri, a distrus multe obiecte ale infrastructurii civile.
În zilele următoare, bombardamentele au continuat. Țara a fost lovită de mii de muniții de calibru diferit. La 23 martie, comandantul Forțelor Aeriene britanice, Greg Bagwell, a declarat că Forțele Aeriene libiene nu mai există. Conform rezoluției ONU, aici intervenția trebuia să se concludă. Cu toate acestea, Occidentul nu intenționa să se oprească.
Moartea liderului
Cucerind superioritatea în aer și creând o zonă de excludere aeriană deasupra Libiei, avioanele de atac ale NATO au început să distrugă metodic tehnica, forța vie și infrastructura armatei Gaddafi. Aceasta a fost o bătaie de joc. Americanii au implicat în operațiune chiar și "cavaleria grea" – bombardierele strategice B-1B și B-2, precum și "bateria zburătoare" AC-130. Aviația NATO acționa aproape cu impunitate – apărarea antiaeriană libiană învechită nu putea rezista avioanelor moderne.
După ce și-au pierdut propriile avioane de vânătoare și elicoptere, după ce și-au pierdut aproape toate sistemele de apărare antiaeriană din cauza atacurilor dronelor, Forțele Terestre ale Libiei erau de fapt lipsite de apărare în fața agresorului. Deci, la 10 aprilie, aviația Alianței Atlanticului de Nord a distrus concomitent 25 de tancuri libiene. În luna mai, avioanele NATO au început bombardeze Tripoli. Ei au atacat în mod repetat reședința lui Muammar Gaddafi, dar acesta din urmă reușea să fugă de fiecare dată.
Unul dintre adăposturile sale era situat în orașul Sirt, în nordul țării. Această așezare, în toamna anului 2011, era una dintre puținele așezări controlate în continuare de Tripoli oficial. La începutul lunii octombrie, detașamentele armate ale opoziției au trecut la ofensivă. Suporterii așa-numitului CNT – Consiliul Național de Tranziție – știau că Gaddafi se ascunde în Sirt și încercau să-l captureze cu orice preț.
L-au capturat pe liderul libian la 20 octombrie, când orașul a fost asediat. În jurul lui Gaddafi, s-a format o mulțime. Fiecare încerca să-l lovească, să-l ofenseze, să arunce cu ceva greu în el. Și-au bătut joc de el mai mult de trei ore, după care l-au încărcat în mașină și l-au dus la spital. Dar la acel moment, el a decedat deja. Iar blocul NATO, după ce și-a terminat lucrul, a finalizat operațiunea pe 31 octombrie.
