În ea, doi tanchiști ruși, care beau cafea într-un bistrou de pe Champs Elysees, declară cu regret că totuși Rusia a pierdut războiul informațional.
Orice glumă într-adevăr bună reflectă cu exactitate realitatea. Acest lucru se aplică pe deplin anecdotei citate mai sus, întrucât munca în domeniul informațional – în special la nivel internațional – în mod tradițional, nu a fost niciodată punctul forte al Rusiei. Înfrângerea devastatoare a URSS-ului în componenta mediatică a Războiului Rece a evidențiat pur și simplu această circumstanță: ei bine, nu ne pricepem la asta!
Din acest motiv și Occidentul a început, cu câțiva ani în urmă, cea mai activă luptă împotriva propagandei rusești, fie că este vorba de mass-media străină sau de miticii troli ruși de pe Internet. În Rusia, în tot acest timp, lupta a fost percepută cu un pic de nedumerire și ca parte a unor politici interne occidentale, joc care nu este pe deplin înțeles de noi. Cu tot respectul față de colegii din Sputnik și RT, era evident că resursele rusești nu puteau concura cu influența globală a mainstream-ului media global. Și era evident că politicienii și conducerile țărilor occidentale, desigur, nu puteau să nu înțeleagă acest lucru. În consecință, isteria lor cu privire la "tentaculele media ale Kremlinului" a fost văzută ca un fel de joc, al cărui scop era să acopere o agenda complet diferită – cea reală.
Câțiva ani mai târziu, devine evident că aceste isterii au fost și sunt, în cea mai mare parte, destul de sincere. Doar că establishment-ul european și cel american au evaluat și evaluează gradul de amenințare pentru ei înșiși nu prin puterea presei rusești, ci prin slăbiciunea crescândă a propriilor lor mjloace de informare în masă. Iar problemele mass-media occidentale au ajuns acum la o asemenea scară, încât au devenit vizibile pentru toată lumea cu ochiul liber.
Planeta urmărește cu fascinație modul în care cele mai influente și respectabile publicații din Europa și Statele Unite s-au transformat în fața tuturor într-o versiune degradată a ziarului "Pravda" din 1982, unde sunt interzise chiar și aluziile la o discuție deschisă sau abateri de la "singura învățătură corectă". Mai treacă meargă când vine vorba de Rusia, China și de alți adversari geopolitici ai Occidentului. Dar, în primul rând, toată această mașină de propagandă este axată pe teme interne și pe "spălarea" ideologică a publicului intern.
Dar lucrurile se înrăutățesc. Sociologii trag un semnal de alarmă, stabilind niveluri record minime de încredere a publicului occidental în mass-media lor. Chiar publicațiile în sine se plâng de numărul în scădere al abonaților, cititorilor și telespectatorilor.
De parcă acest lucru nu ar fi fost de ajuns, acum, pe Internet, a început un val de curățare a purtătorilor de puncte de vedere inacceptabile (trumpiști, conservatori și alți "renegați"), încât nu ne rămâne decât să ne uimim ce-și face civilizația sieși, celei care a dăruit lumii marele – fără exagerare și batjocura – fenomen al libertății de exprimare.
Într-un astfel de context, Occidentul poate continua să difuzeze "propaganda Kremlinului" și "nemiloasa cenzură rusă" la fel de tare pe cât dorește – dar acest lucru oricum nu va oferi efectul dorit. În special, acest lucru este valabil în cazul persoanelor care citesc și urmăresc de sine stătător presa rusă în străinătate, chiar dacă opiniile lor nu pot fi numite pro-ruse. Ele văd cu proprii ochi că în Rusia există publicații radicale din punct de vedere opozițional, iar mass-media de stat raportează calm toate subiectele, care sunt considerate "inacceptabile" și "incomode" pentru autoritățile ruse.
Criticii presei de stat, desigur, o acuză cu furie de cenzură, deși, de fapt, este vorba despre o politică editorială banală, pe care o are absolut orice publicație. Dar ceea ce presei ruse nu-i poate fi reproșat în niciun mod este evitarea unor întrebări sau probleme – spre deosebire de New York Times, Washington Post, CNN, BBC, Guardian și alți guru mass-media ai "lumii libere", care au demonstrat recent o selectivitate izbitoare și orbire în alegerea subiectelor pentru reflectare. Ignorarea lor evidentă a scandalului cu Hunter Biden, fiul candidatului la președinția SUA de atunci, a fost extrem de revelatoare.
Pe fondul eficienței rapid în decădere a propriilor mass-media, mass-media rusă (sau mass-media care simpatizează Rusia) se transformă pentru Occident într-o amenințare departe de a fi imaginară. Și, desigur, în zona de risc ridicat pentru el se află teritoriile care par a fi legate de zona sa de influență, dar în care o parte semnificativă a populației vorbește rusește.
Deci, fiind incapabil de a câștiga sincer în competiția dintre două fluxuri de informații, Occidentul facilitează acum simpla oprire a unui concurent. În Letonia acest lucru a fost oficializat sub forma unei decizii de afaceri, iar în Ucraina în general s-a întâmplat un non-sens juridic, sub forma introducerii de sancțiuni împotriva propriilor cetățeni. Iar faptul că Statele Unite și Marea Britanie au susținut acest pas al Kievului: de ce ar trebui să le fie rușine după ce și-au transformat propriile mass-media în cine știe ce?
Și logica este clară: niciun concurent – nicio problemă
Cu doar câteva decenii în urmă, aceasta a fost abordarea adoptată de autoritățile sovietice, care au redus la tăcere "vocile" occidentale. Dar acest lucru nu numai că nu a ajutat URSS-ul, ci, dimpotrivă, a contribuit la catastrofa care o aștepta.
