Editorial realizat de Petr Akopov
Acutizarea crizei politice interne va face Statele Unite și mai periculoase pentru lumea exterioară – instituția globalistă, care s-a răzbunat pe naționalistul Trump, va recupera pierderile de pe scena mondială, va încerca să transfere atenția americanilor de la problemele interne la problemele externe și, în general, fiara rănită va fi imprevizibilă. Astfel de prognoze, în ultima perioadă, pot fi auzite din ce în ce mai des în Rusia. Toate provin din faptul că Statele Unite nu sunt doar o superputere, ci o hegemonă mondială, care nu are încă concurenți și orice problemă din Statele Unite se răsfrânge asupra întregii lumi. Prin urmare, deși criza din Statele Unite poate constitui un avantaj pentru noi, nu prea avem de ce ne bucura aici, dat fiind faptul că trebuie să ne pregătim pentru noi provocări – chiar până la punctul când acestea se pot transforma într-o ofensivă pe toate fronturile.
În anumite privințe, această poziție este apropiată (deși cu semnul opus) de panica pe care o parte din elitele militare atlantice au început să o exagereze mai întâi după victoria lui Trump, iar apoi și după ”asaltul Capitoliului”: oh groază, America renunță mai întâi la povara unui lider și apărător global al democrației în întreaga lume, iar după, ea însăși se cufundă în haos! Cine va menține acum pacea mondială și va conduce omenirea pe calea globalizării? Cine va opri puterea tot mai mare a Chinei, Rusiei și a altor țări care amenință câștigurile democratice și întreaga ordine mondială construită de Occident?
Nu există nicio îndoială, Stalele Unite sunt într-adevăr cea mai puternică putere din lume, care pretinde la hegemonism, dar din păcate această putere este profund bolnavă, fiind sfâșiată în interior cu mult înainte de evenimentele actuale. Și a nimicit-o tocmai ceea ce i-a dat puterea: decalajul dintre interesele statului național al SUA și avansarea proiectului atlantic de globalizare. Adică, Statele Unite, care au preluat asupra lor, după cel de-al Doilea Război Mondial, rolul de constructor al ordinii mondiale, un nou tip de imperiu supranațional mondial, s-a sfâșiat din interior. Nu așa cum s-a întâmplat cu URSS (deoarece Uniunea Sovietică, la momentul prăbușirii, abandonase de mult planurile sale pentru o ordine mondială globală), dar cu consecințe la fel de grave. Prăbușirea Statelor Unite are loc în fața ochilor noștri – dar este întotdeauna dificil pentru contemporani să evalueze viteza schimbărilor care au loc.
Ideea că America a fost întotdeauna, dacă nu chiar un lider mondial, atunci cel puțin un stat mesianic și extrem de influent, nu rezistă la testul istoriei. Acesta este un stat foarte tânăr – peste cinci ani va împlini un sfert de mileniu. Și exact jumătate din scurta sa istorie s-a ocupat de propriile sale probleme. Fiind un copil rebel al Europei, Statele Unite se ocupau de propria Lume Nouă și abia la sfârșitul secolului al XIX-lea au decis să ia de la cea mai slabă, din acea perioadă, putere colonială europeană – Spania – posesiunile ei din Caraibe și Asia (Cuba și Filipine). Odată cu începutul secolului al XX-lea, Statele Unite au intrat în arena globală și datorită participării lor la două războaie europene și mondiale, au devenit o putere hegemonă, mai întâi în lumea occidentală, iar apoi și în dominația globală. În ultima jumătate de secol, Statele Unite s-au transformat treptat dintr-un stat național într-o bază destinată implementării proiectului de dominare globală a elitei supranaționale a atlanticului (care este mai extinsă decât cea anglo-saxonă). Deși multe au fost în favoarea globalizatorilor (inclusiv prăbușirea neașteptată, neprevăzută din punct de vedere istoric a URSS-ului), proiectul lor nu a funcționat. În același timp, pe calea construirii unui nou Babilon, Statele Unite (mai exact, ceea ce a luat forma lor) au obținut succese impresionante pe scena mondială – în puterea militară, influența financiară, ideologică și în domeniul resurselor umane – într-un timp foarte scurt conform standardelor istorice (mai puțin de un secol). Dar acum vor pierde totul în același mod și mult mai repede. Da, în zilele noastre este greu de imaginat pentru mulți: trebuie să fii rus sau chinez pentru a înțelege cât de repede lucrurile se pot schimba.
Dacă cu o sută de ani și jumătate în urmă cuiva i s-ar fi spus că, în 2021, șeful guvernului unei Europe unite va fi o nemțoaică, iar Kievul nu se va mai afla în componența Rusiei, atunci concluzia ar fi fost clară – al Doilea Reich german nou-creat (iar el a fost proclamat la 18 ianuarie 1871) a avut un succes atât de mare, încât nu numai că a unit întreaga Europă, dar a învins și Rusia, luându-i nu numai Polonia, ci și Rusia Mică. Și dacă unui astfel de observator i s-ar fi arătat și harta politică actuală a lumii, atunci nici nu i-ar fi trecut prin cap să numească Statele Unite puterea hegemonă mondială – doar teritoriul ei aproape nu s-a mărit deloc în ultimul secol și jumătate. Este clar cine conduce lumea în cele din urmă – nemții! Și ar fi fost foarte surprins să afle că, deși Germania conduce Europa, ea a pierdut două războaie mondiale și este dependentă din punct de vedere geopolitic și militar de Statele Unite.
Și aceeași China nu s-a schimbat din punct de vedere teritorial – ci dintr-o țară divizată și semi-vasală s-a transformat în cea mai puternică economie din lume. Adică și-a recâștigat poziția în care s-a aflat mii de ani. Cu toate acestea, în condițiile unei lumi globalizate (datorită acelorași atlantiști), China nu va mai fi închisă în sine și autosuficientă – ea a ajuns la un nivel global și nu mai poate fi oprită.
Teoretic, Statele Unite puteau să supraviețuiască crizei actuale. Pur și simplu a fost necesar să admită imposibilitatea unei globalizării gestionate unilateral, să abandoneze rolul de hegemon și să treacă la un concert al puterilor mondiale, în același timp restaurând și propria infrastructură și economie, adică consolidând statului național. Exact spre acest lucru conducea Trump – în mare măsură intuitiv, dar corect. Însă elitelor americane cu orientare globalistă nu le pasă de Statele Unite ca stat – mai exact, ele sunt gata să schimbe ”umplutura” interioară formată de un nucleu protestant alb pe o masă multinațională și fără formă, prototipul unei singure umanități fără rase și genuri. Dar construirea unei astfel de societăți este o idee și mai utopică decât subordonarea întregii diversități a civilizațiilor lumii unui singur centru de control și unui singur model de dezvoltare. Prin urmare, din punct de vedere istoric, Statele Unite, chiar și ca stat, sunt condamnate – cu excepția cazului în care, desigur, naționaliștii nu vor avea suficientă putere pentru a se răzbuna. Spre deosebire de China, Rusia, Germania și alte state, Statele Unite nu numai că nu au rădăcini, ci și oameni care formează statul și îi cimentează, iar acum se distruge chiar și imitația acestuia din urmă. Iar fără un pivot, nu poate exista niciun stat stabil, darămite un hegemon mondial.
Hegemonul, de fapt, a dispărut deja, la fel ca și forțele de a menține a unei iluzii de dominație mondială. Iar globaliștii care s-au întors la putere la Washington înțeleg bine acest lucru. Încă de pe timpul lui Obama, ei au început încercările de a distribui responsabilitatea globalizării – împărțind ”conducerea” cu aliați și parteneri. Cu toate acestea, nu au existat persoane dispuse să plătească banchetul. Care este motivul suportării costurilor, nu numai fără a fi beneficiar în viitor, ci și neavând influența asupra procesului decizional strategic? Acum, administrația Biden va fi foarte atentă în arena externă – fără exacerbări, fără conflicte, nu numai pentru că acest lucru nu va face decât să înrăutățească poziția Statelor Unite, ci și pentru că noul guvern va trebui, într-adevăr, să dedice multă atenție și energie agravării problemelor interne. În plus, va fi necesar să se arate că noua putere este fundamental diferită față de ”puterea nebună a lui Trump” – deși anume ”nebunul” nu a declanșat niciun război nou și chiar s-a angajat să retragă complet trupele din Afganistan până la sfârșitul acestei primăveri.
Totuși, formal, administrația Biden va demonstra, desigur, optimism și mesianism – va organiza un ”summit al democrațiilor”, va întări ”solidaritatea atlantică”, va aduna un front unit împotriva Chinei și va exercita presiune asupra Rusiei (concomitent flirtând). Dar eficacitatea tuturor acestor măsuri va fi foarte scăzută, iar atitudinea față de Statele Unite în lume va fi din ce în ce mai calmă. Lumea s-a convins, în cele din urmă, că ”secolul american” se apropie de sfârșit, nu numai pe scena mondială, ci și în America însăși.
