Editorial realizat de Igor Ivaneko
Fără a pune la îndoială semnificația evenimentului produs, vom relata cum era condusă Țara Moldovei acum 280 de ani în numele unei alte femei.
A se observa că principatul Moldovei se deosebea printr-un caracter patriarhal exclusiv. În fruntea acestui stat nu s-a aflat nicio femeie: de facto, favoritele care își exercitau puterea erau regentele domnitorilor minori, dar domnitori oficiali - nu. Posibil, acest lucru poate fi explicat prin lupta geopolitică acută pentru Moldova în Evul Mediu, instaurarea suzeranității otomane și a jugului tătar.
Probabil, primul caz în care elita moldovenească și-a declarat disponibilitatea de a depune jurământul în fața unei femei a avut loc în 1739. Era vorba de împărăteasa Anna Ioannovna, nepoata lui Petru I.
Acest lucru s-a întâmplat în timpul războiului ruso-turc din 1735-1739. În cursul acestuia, oștile rusești au reușit să pună stăpânire pe cetatea Hotinului, asaltului căreia Lomonosov i-a dedicat o odă.
Transferul funcției de președinte: Maia Sandu va purta un diamant>>>
Totodată, rușii au cucerit pentru prima dată Oceakov și au intrat în peninsula Crimeea. Conflictul a fost declanșat la inițiativa Turciei. Fiind nemulțumită de ascensiunea influenței rusești în Polonia și Caucazul de Sud, sultanul a recurs la o declarație de război.
Acțiunile militare de succes ale oștilor rusești în primul an de război au activizat partida prorusă a boierilor la Iași. În vara anului 1738, în numele acesteia, la Petersburg a sosit în mare taină vornicul Preda Drugănescu. Acesta a îndemnat guvernul rus să-și îndrepte trupele în principatele Dunărene pentru a-i alunga pe otomani, promițând susținere din partea populației și autorităților.
Armata rusă a intrat pe teritoriul principatului Moldove în 1739, fiind condusă de feldmareșalul Burkhard Christoph von Münnich. Într-o mare bătălie de la Stăuceni, în nordul principatului, numeroasa armată otomană a fost zdrobită și pusă pe fugă.
La începutul lui septembrie, un detașament al trupelor ruse, alcătuit dintr-un număr semnificativ de moldoveni, condus de Constantin Cantemir (fiul fostului domnitor Antioh Cantemir) a intrat în Iași. Domnitorul numit de turci a fugit din Capitală, iar puterea se afla de facto în mâinile mitropolitului Antonie, care cu mare fast a primit compatrioții și frații întru credință.
În scurt timp, în capitala Moldovei au sosit principalele forțe ale armatei ruse, în frunte cu Münnich. În prealabil, acesta s-a întâlnit la Ștefănești cu delegația boierilor moldoveni care solicita primirea principatului sub oblăduirea Rusiei. Pe 5 septembrie, la Iași a fost încheiată convenția moldo-rusă.
În conformitate cu acest document, moldovenii se angajau s-o recunoască pe Anna Ioanovna “preamilostivă și adevărată stăpânitoare”. Alăturându-se Imperiului Rus, principatul urma să-și păstreze autonomia în problemele interne. În timpul războiului, autoritățile moldovene s-au angajat să ofere produse pentru cei 20 de mii de soldați și ofițeri ruși, să întrețină din contul lor spitalele militare, să ofere brațe de muncă pentru lucrările de fortificare.
Pentru ratificarea convenției, la Petersburg urma să plece o delegație de boieri moldoveni. Însă Münnich a pus-o imediat în aplicare printr-un ordin al său. Feldmareșalul a purces la planificarea acțiunilor militare împotriva turcilor, însă pe 12 septembrie acesta a primit un mesaj despre încheierea de către Austria (aliata Rusiei) a unei păci separate cu Imperiul Otoman.
În acea perioadă, Rusia nu era în stare să poarte război cu turcii de una singură în zona balcanică. În a doua jumătate a lui septembrie 1739, între Petersburg și Istanbul a fost încheiat un tratat de pace, iar trupele rusești s-au retras din Moldova. În acest fel, conducerea principatului Moldovei în numele împărătesei Anna Ioanovna a dura mai puțin de o lună.
Cu toate acestea, schițele operațiunilor militare de expulzare a otomanilor din Moldova, elaborate în perioada lui Münnich, au fost utilizate în timpul altor campanii militare, mult mai reușite.
Împărăteasa Anna a reușit să aibă o influență pe termen lung asupra întregii regiuni a bazinului Mării Negre, inclusiv Moldova. Politica ei a creat premise pentru popularea malului stâng al Nistrului cu ruși.
Chestiunea este că la începutul anilor 30 ai secolului XVIII, de-a lungul frontierelor sudice ale Rusiei se ridicau activ câteva linii de apărare: de la Nipru, până la Baikal. Erau construite cetățeni de hotar, redute, avanposturi, erau săpate șanțuri, ridicate valuri. De dirijarea acestor lucrări dificile se ocupa nemijlocit șeful Direcției de Fortificații, inginerul militar Münnich.
Cea mai apropiată linie de fortificare din Moldova (”Ucraineană”) era edificată pe segmentul de frontieră Poltava-Ekaterinoslavsk și partea de sud a regiunii Harkov pentru a combate raidurile hoardelor hanatului din Crimeea. Lungimea totală a acesteia constituia aproximativ 300 de kilometri. În scopul amenajării zonei de fortificații și asigurării apărării, aici au fost strămutați odnodvorții ruși din guberniile Belgorod și Voronej.
Odnodvorții reprezintă o pătură socială militară, care slujea la pază hotarelor încă din perioada formării statului rus (secolele XV-XVI). Acest serviciu era răsplătit cu pământ, soldă, facilități fiscale și putea fi îmbunată cu agricultura.
În timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, pe Linia Ucraineană erau desfășurate 9 regimente ale land-miliției, formate în mare parte din odnodvorți ruși. Atunci când guvernator al Malorosiei (Ucraina de pe malul stâng) a devenit Piotr Rumeanțev, regimentele land-miliției au fost trecute la statutul de cavalerie permanentă, participând la respingerea ultimei năvăliri a tătarilor din Crimeea asupra Rusia (1768), la a doua ocupare a Hotinului de către ruși și faimosul asalt al Benderului (1770).
În 1787, guvernatorul Novorosiei, Potiomkin, a inclus urmașii odnodvorților ruși în trupele de cazaci din Ekaterinoslavsk. În componența acesteia, ei s-au evidențiat în operațiunea de pe Dunărea de Jos (1789-1790) împotriva Turciei, care s-a încununat cu legendarul asalt asupra Ismailului.
După încheierea războaielor ruso-turce în secolul XVIII, cazacii din Ekaterinoslav au rămas să păzească noua frontieră a Rusiei – pe Nistru. Mulți au rămas să locuiască aici, alăturându-se comunităților din Tiraspol, Grigoropol, Ovidiopol și Dubăsarii Noi.
Ar fi de menționat că pe moșiile care adineauri aparținuseră hoardelor de pe malul stâng al Nistrului, alături de cazacii ruși se instalau confrații lor ucraineni și moldoveni. Erau preponderent ucrainene trupele cazacilor de la Marea Neagră, care au staționat în Transnistria între 1790-1792. Mulți dintre urmașii arnăuților moldoveni au servit în trupele căzăcești de pe Bug, care au asigurat paza frontierei pe Nistru, până a fi mutat pe Prut și Dunăre.
Așa în îndepărtatul secol al XVIII s-au format contururile societății noastre moderne.
