În 45 de zile (din 27 septembrie), partea armeană a pierdut controlul aproape asupra întregului teritoriului din așa-numita zonă de securitate (șapte regiuni din fosta RSS Azerbaidjană din afara autonomiei Karabah - n.red.) și asupra unei părți din Nagorno-Karabah din interiorul granițelor din 1991. În același timp, trupele azere ar putea să-și amplifice succesul și să obțină mult mai mult. Pierderea orașului fortificat Șuși a însemnat blocada coridorului Lacin, înconjurarea în continuare și distrugerea inevitabilă a trupelor armene din Karabah. Războiul a fost oprit de autoritatea internațională și operațiunea de menținere a păcii din Rusia.
Premierul armean Nikol Pașinian a declarat astăzi: ”Am fi putut evita războiul, dacă am fi fost de acord să transferăm 7 regiuni în Azerbaidjan, precum și Șuși. Guvernul Armeniei, Forțele Armate din Armenia, Armata de Apărare din Arțah au acceptat provocarea și au luptat până la capăt”.
Această afirmație mărturisește, în primul rând, o supraestimare a propriilor forțe și o subestimare a capacităților inamicului - de neiertat pentru un șef de stat.
Nikol Pașinian s-a recunoscut drept principalul responsabil pentru rezultatul ostilităților din Nagorno-Karabah și, totuși, astăzi este mai important să înțelegem: ce să facem în continuare? Se creează impresia că Erevanul nu are încă planuri pentru o soluționare a crizei, pentru restabilirea capacității de luptă necesare a armatei naționale.
Incertitudine dezastruoasă
Înfrângerea părții armene este un „merit” nu atât al armatei, cât al conducerii politico-militare. Strategia și tacticile greșite nu vor duce niciodată la succes și vor fi pe câmpul de luptă mai periculoase decât gloanțele și obuzele inamice. Potrivit ministrului armean al apărării, David Tonoian, armata armeană a funcționat în Karabah „la maximum”.
De ce nu a fost posibil să ținem inamicul pe poziții defensive pregătite în avans (timp de 28 de ani)? Explicația înfrângerii sistemice prin prezența pe câmpul de luptă a consilierilor și dronelor turcești, precum și a „câtorva mii” de mercenari sirieni, pare incompletă și chiar nu ține.
Fără să atingă nici măcar rezultatele „mobilizării generale”, armata armeană, formată din 45 de mii de militari activi, este o forță prea semnificativă pentru ca două mii de mercenari arabi să poate face ce vor în Karabah.
În armata din Nagorno-Karabah nu s-au găsit cele 30 de mii de „baionete” declarate anterior, 300 de tancuri, câteva sute de vehicule de luptă pentru infanterie și transportoare blindate de personal. După 40 de zile de mobilizare generală, până la încheierea acordului de armistițiu, în Karabah erau 20 de mii de soldați armeni (conform declarației lui Pașinian). Și impresia a fost că partea armeană nu avea un plan de apărare, a acționat în funcție de situație. În primele zile, serviciile de informații nu aveau date exacte despre intențiile inamicului, trupele armene de pe linia de contact apărându-se pasiv. Trupele azere nu au avut o superioritate vizibilă în ceea ce privește forța umană, aproximativ 30 de mii de persoane au participat la operațiune, dar în același timp au rămas active în toate direcțiile.
Nu s-a observat o puternică grupare de atac a inamicului în sud, nu s-au folosit grupuri operative de manevră și detașamente de raid și totuși trupele azere au făcut un salt aici, care nu a putut fi „nimicit” din cauza lipsei unui sistem de comandă și control de luptă eficient și a rezervelor mobile din Karabah. Inamicul a ocupat orașele Fizuli și Hadrut, a blocat rutele de transport pentru furnizarea de arme, muniție și rezerve către Karabah (orice război depinde în proporție de 90% de logistică).
Pe teren montan, pentru avansarea trupelor, există suficiente obstacole naturale care pot fi făcute insurmontabile pentru inamic prin intermediul ambuscadelor de foc, al grupurilor de sabotaj și recunoaștere, al obstacolelor miniere sau al blocajelor. Drumurile din Karabah s-au dovedit a fi libere pentru unitățile azere, care au devenit unul dintre motivele căderii orașului fortăreață Șuși și au influențat semnificativ evenimentele ulterioare.
Legenda despre ”Bairakarte”
S-au scris multe despre succesele Azerbaidjanului în războiul dronelor fără pilot și vulnerabilitatea tehnologică a armatei armene.
Este important să subliniem: în ceea ce privește ostilitățile din Nagorno-Karabah, nu ar trebui să exagerăm puterea de luptă a dronelor operațional-tactice de altitudine medie fabricate de Turcia Bayraktar. Acest dispozitiv nu este un model ideal, este vizibil pentru radarele sistemelor moderne de rachete antiaeriene (ZRK).
Partea azeră a folosit destul de activ și cu succes drone doar pentru că trupele armene nu aveau un sistem de apărare aerian dezvoltat și un sistem dezvoltat de purtare a războiului radio-electronic (EW). Deși mai devreme în Armenia, se pare că, se pregăteau pentru viitorul „război al dronelor”, care nu necesită un buget de miliarde de dolari.
”Bayraktar” poate transporta 150 de kilograme de muniție, adică două bombe MAM-L (de 25 de kg fiecare) și două rachete MAM-C bazate pe o rachetă neghidată de 70 mm (câte 50 kg fiecare). Dispozitivul s-a dovedit a fi unul de succes în operațiunile antiteroriste „Scutul Eufratului” (2017, împotriva Statului Islamic*) și „Ramura de măslini” (2018, împotriva formațiunilor kurde). Cu toate acestea, în Siria și Libia, sistemele de rachete antiaeriene Buk, Kvadrat și Panțîr de producție sovietică și rusească au făcut față cu ușurință atcurilor Bayraktars. Cu sistemele moderne de apărare antiaeriană, armata guvernamentală siriană și armata națională libiană a feldmareșalului Haftar au distrus zeci de UAV-uri turcești din Bayraktar. În același timp, sistemul de apărare antiaeriană Buk-M2E a arătat cel mai bun rezultat - din 25 de rachete lansate, 20 au atins ținte aeriene.
Oricum ar fi, utilizarea activă a dronelor de recunoaștere și de atac într-o operațiune militară nu a garantat succesul pe teren pentru partea azeră. O apărare organizată în mod corespunzător, profund eșalonată, este capabilă să „macine” un număr semnificativ superior de trupe inamice și echipamente de luptă. Nu am văzut acest lucru în Nagorno-Karabah, iar curajul militar individual nu poate înlocui organizarea înaltă a trupelor pe întregul segment de apărare.
Prin urmare, ideea proaspătă a prim-ministrului Pașinian de a implica mai multe femei în armata armeană de „nou tip” pare ciudată. Nu au fost trase concluzii corecte.
Un nivel înalt de organizare militară și eficacitate în luptă a trupelor, instruite și dotate cu arme moderne, începe de la mințile conducătorilor militar-politici ai țării. Și când în societatea armeană se pune că Armenia nu a oferit suficientă asistență militară Karabahului, atunci oamenii au dreptate.
* organizația este interzisă în Federația Rusă și într-un șir de alte țări
