Ziua Educației sau Ziua Profesorului ar fi trebuit să fie nu doar un motiv de mândrie și de fericire, ci și unul în care să ne amintim cu toții cu mult drag de dascălii care, prin contribuția lor, ne-au ajutat să devenim oamenii de astăzi.
Sunt profesori cărora le voi purta mereu o amintire dragă, la care mă voi întoarce mereu ca la adevărate repere.
Ei sunt oamenii care fac cinste profesiei de dascăl și care, și peste timp, merită toată prețuirea noastră.
Din păcate, pandemia de coronavirus, dar și metastazele sistemului de învățământ ne prezintă, în 2020, un sistem de educație românesc ținut în viață de aparate, cu părți care încep să cedeze și pentru care nu există soluții.
Probabil că vi se pare foarte dură comparația. Și oare cum ar putea să fie comparat un sistem de învățământ în care unii profesori nu doresc să predea online, alții nu pot – din diferite motive, cele mai multe tehnice, iar zeci de mii de copii nu au nici măcar mâncare destulă, ca să nu mai vorbim de laptopuri și tablete?
Tabloul României de astăzi, împărțită între români foarte bogați și români care abia își duc zilele de azi pe mâine, ne poate ajuta să ne facem o idee despre cum va arăta școala de mâine.
Ziua Profesorului este una de reculegere, spun mai mulți dascăli în mediul online. Și aceasta pentru că învățământul românesc moare încet. Sau… se transformă? În ce?
De Ziua Educației, eu urez tuturor profesorilor putere de muncă, rezistență, nervi tari și le cer să nu își piardă speranța. Nu pentru că aș ști eu că vin vremuri mai bune, ci pentru că, o dată pierdută speranța, corabia numită învățământ se va scufunda.
Așa că, dragi profesori, ”Toate pânzele sus!” Porniți la drum într-o călătorie presărată cu multe momente de necunoscut.
