BUCUREȘTI, 27 apr – Sputnik, Dragoș Dumitriu. Titlurile seci aruncă în fața cititorilor realitatea crudă: ”A murit poeta și jurnalista Clara Mărgineanu”. Avea 47 de ani, iar frumusețea ei nu a scutit-o de suferința unei boli cumplite, ca un purgatoriu prin care acest sufet minunat trebuia să treacă.
În memoria Clarei Mărgineanu, filiala București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din România scrie un text sărac prin care ”anunță cu profundă tristețe încetarea din viață a distinsei poete și realizatoare TV Clara Mărgineanu - a publicat 10 volume de poezie și a obținut numeroase premii pentru jurnalism cultural”.
”Prin dispariția Clarei Mărgineanu, literatura noastră suferă o dureroasă pierdere. Dmnezeu s-o odihnească”, scrie USR.
În schimb, pe paginile de socializare – mai ales pe pagina sa de Facebook - apar multe texte superbe, ale celor care au cunoscut-o sau ale unor iubitori de poezie sau presă culturală.
”Frumoasă, talentată, deșteaptă, arzând ca o flacără, elegantă, Clara Mărgineanu a fost jurnalist cultural la Televiziunea Română, care a trădat-o și pe ea, cum a trădat pe mulți”, scrie ”Mișcarea de rezistență”. ”A suferit, s-a ridicat, a luptat cu nedreptăți, a iubit viața, a iubit poezia, a supraviețuit. Până când bucățica de om, dar muntele de talent Clara Mărgineanu a avut de luptat cu o boală necruțătoare”.
Am cunoscut-o pe Clara acum 28 de ani, la cotidianul ”Universul Românesc”, unde începuse o colaborare, fiind adusă de omul de cultură Gelu Negrea – actualmente unul dintre cei mai importanți exegeți ai lui Caragiale.
De o frumusețe cu totul specială, plăcută, veselă, spirituală, dezinvoltă, tânăra de nici 20 de ani dădea impresia unei unicități… a unui călător care pășea atât în lumea ta, cât și într-o alta… acea dualitate a artistului adevărat, a cărui inspirație vine dintr-un spațiu numai lui accesibil.
Pe site-ul ”Mișcarea de rezistență” apare o informație copleșitoare – ”Acum o lună, Clara făcea un apel de pe patul de spital: avea nevoie de sânge”.
„Nu v-am împovărat niciodată povestindu-vă despre lupta mea cu boala, nici despre nevoi, spitale, suferință. Am încercat să vă ofer poezii, cântece, cărți. Acum, însă, sunt într-o situație limită. Am nevoie urgent de transfuzii cu sânge și aștept de câteva zile bune pe un pat de la Spitalul Colțea”, scria Clara Mărgineanu.
Într-una dintre ultimele postări, datată 1 aprilie, Clara Mărgineanu scria: ”Cândva, am suferit în această viață și pentru că nu am avut frați sau surori. Când am scris volumul ,, Pariu pe prietenie", la sfârșitul anilor 90, am înțeles ce mare șansă este să îți poți alege marea familie, pe criterii de credință, emoție, empatie, spiritualitate și vibrație comună”.
”De trei zile, privesc cum trupul meu, pentru a supraviețui, se hrănește cu sângele unor oameni pe care poate îi cunosc, poate nu. Pe unii dintre aceștia, e posibil să nu îi întâlnesc niciodată. Așa cum nu voi afla niciodată, câți frați și surori de sânge am. Sentimentul acesta este cât un poem rupt din inima Cosmosului. Nu mai știu cuvinte de mulțumire”.
Fiți binecuvântați, dragii mei, Dumnezeu vă zâmbește - și ne învață lecții esențiale care justifică suferința și dansează cu frica de moarte”, scria Clara, de patul spitalului Colțea. ”Inima mea vă face o plecăciune!”
Plecată la cele veșnice chiar în ziua arătării Domnului, în Duminica Tomei, Clara scria una dintre cele mai impresionante poeme ale trecerii – un mesaj dintre vieți.
Am fost, cândva, altă femeie
În cârciuma dintre ruine şi balalaica este beată
În noaptea asta ies din mine, voi deveni altcineva
Şi poate, totuşi, voi afla de ce-ntr-o viaţă spulberată
Am fost, cândva, altă femeie care-şi dorea să fie eu.
Doi ochi vrăjiţi, din altă lume, celest, imperial, albastru
Mă strigă ireal, pe nume, îmi sunt şi boltă şi hotar
E poate un destin cu har care îmi mângâie dezastrul
Mi-e milă de acea femeie care-şi dorea să fie eu.
Poate-i un sfânt care coboară cu mine-n cârciuma uitată
Poate definitiv e seară, peste ce n-am dorit să fiu
Acum chiar simt şi parcă ştiu, o încordare de-altădată
Am fost, cândva, altă femeie care-şi dorea să fie eu
S-a frânt coloana verticală a unui ev, în care plâng
Tăcerea asta milenară dă balalaica de pereţi,
Nu te opri, aşa înveţi, să sorbi lumina din adânc
Mi-e milă de acea femeie care-şi dorea să fie eu.
Rămâne forţa poeziei, învingătoare în prăpăd,
Rămâne lacrima trufiei, peste absenţa necesară
Şi peste jale este vară, filmul îl ştiu, l-am scris, îl văd
Femeia veşnic amânată va obosi să fie eu.
Închei cu un cântec minunat al Tatianei Stepa, pe versurile Clarei Mărgineanu.
Două flori de o frumusețe neasemuită, ce înfloresc acum în Rai…
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova
