Editorial de Ivan Danilov
Politicienii italieni din cele mai diverse segmente ale spectrului politic au decis că acum este momentul să fie pus punctul pe i - fie Germania (împreună cu toți aliații săi) plătește pentru toți în Uniunea Europeană în timpul epidemiei, fie Uniunea Europeană după această epidemie pur și simplu nu va mai exista. Din punctul de vedere al susținătorilor integrării europene cu orice preț, acest lucru este aproape un șantaj și încă în cel mai nepotrivit moment.
Iar din punctul de vedere al euroscepticilor, acum este tocmai momentul să aflăm cât costă (în miliarde de euro) toate discuțiile despre solidaritatea europeană și toate asigurările că Uniunea Europeană este o familie în care tuturor membrilor le pasă unul de celălalt, mai ales când cu toții s-au pomenit în fața unei amenințări de moarte.
Potrivit publicației britanice ”The Telegraph”, un grup de politicieni italieni, inclusiv membri ai Parlamentului și mai mulți primarii, au plătit pentru ca să publice în reputatul ziar german ”Frankfurter Allgemeine Zeitung” pentru a îndemna elita politică germană să înceteze „să se opună organizării finanțării paneuropene pentru programul de combatere a coronavirusului și de restabilire a economiilor țărilor afectate de epidemie".
Autorii demersului fac apel la solidaritatea europeană, la istoria comună a lumii occidentale și le reamintesc germanilor că după 1945 alte țări au ajutat Germania.
De asemenea, apelul conține o trimitere voalată la faptul că UE ca structură poate să nu supraviețuiască epidemiei, dacă în condițiile unei crize unele țări prezintă o poziție fundamentală egoistă.
”Dragi prieteni germani, odată cu coronavirusul, lumea occidentală ocupă din nou un rol central pe scena (istorică. - Ed.). Astăzi, Uniunea Europeană nu are mijloace pentru a reacționa la această criză într-un front comun. Dacă Uniunea Europeană nu va dovedi că (un front unit. - n. red.) există, atunci ea însăși va înceta să mai existe" - anume această frază poate fi considerată principală, dar și mustrarea principală a Romei adresată Berlinului.
În mare, conflictul dintre nordul și sudul (și dacă să o spunem pe șleau dintre cei mai bogați și cei mai săraci) Uniunii Europene poate fi rezumat la o singură întrebare: cine și cât va plăti pentru a se asigura că întreaga economie a zonei euro și a Uniunii Europene per ansamblu nu se va pomeni într-o criză profundă și nu va rămas acolo după ce se va termina epidemia?
Merită subliniat aparte faptul că, în orice caz, se propune să se plătească mai târziu, pentru că că bani oricum nu are niciunul dintre participanții la luptele politice, de rezultatul cărora (potrivit politicienilor italieni) va depinde viitorul Uniunii Europene. Adică, lupta se duce pentru a vedea pe seama cui să fie puse acele datorii care vor fi acumulate pentru a salva economiile europene. Specificul situației actuale constă în faptul că formatul „fiecare pentru sine” este posibil, dar dificil de implementat pentru aproape toate țările membre ale Uniunii Europene, cu excepția Germaniei, Austriei, Olandei, Luxemburgului, Danemarcei și poate Suediei și Finlandei.
Pentru Italia, Spania, Franța sau Portugalia, opțiunea de a merge cu mâna întinsă, tremurândă din cauza febrei, pe la fondurile globale nu va fi cea mai bună soluție, deoarece rechinii capitalului vor privi cu o doză de scepticism perspectivele economice ale acestor țări după terminarea epidemiei și carantinei. Și, în consecință, vor solicita o rentabilitate destul de ridicată pentru a le oferi bani pentru acoperirea găurilor din buget și restabilirea economiilor.
Și asta în cazul unui scenariu pozitiv, în care există încă destui doritori să facă acest lucru. Desigur, se poate conta pe faptul că toate aceste obligațiuni, emise de urgență de guvernele Italiei, Franței și așa mai departe, vor fi cumpărate (indirect sau direct) de Banca Centrală Europeană, care își va asuma toate riscurile și problemele. Dar atunci atât politicienii, cât și cetățenii obișnuiți ai țărilor europene, care sunt lăsați față în față cu virusul și consecințele economice ale acestuia, pot pune o întrebare rezonabilă, dacă rolurile și fluxurile financiare sunt distribuite în mod echitabil în cadrul Uniunii Europene.
Dacă să descriem această situație în termenii cei mai grosolani, se dovedește că ”imigranții trebuie acceptați de toată lumea, pentru că așa a spus Merkel, în pofida tuturor consecințelor. Toți trebuie să impună sancțiuni împotriva Rusiei, pentru că așa a spus Merkel și avem solidaritate europeană, chiar dacă toată lumea are de suferit din punct de vedere economic. Dar iată consecințele crizei trebuie să le îndure fiecare pe cheltuiala lui, pentru că așa a spus Merkel, iar solidaritatea europeană este cu totul despre altceva".
Este ușor de observat că într-o astfel de construcție există un anumit grad de nedreptate. Tocmai din acest motiv, politicienii italieni și chiar președintele francez Emmanuel Macron personal, propune ca în condiții de criză să fie emise obligațiuni pan-europene - „coronobond” - pentru care întreaga Uniune Europeană va fi responsabilă și le va plăti, în ansamblu, cu condiția ca banii primiți pe datorie să fie cheltuiți pentru combaterea epidemiei și pentru recuperarea economică a tuturor țărilor din zona euro sau a Uniunii Europene.
De dragul adevărului, trebuie să menționăm că încercarea politicienilor italieni, în ciuda întregii sale frumuseți din punct de vedere al PR-ului politic, este puțin probabil că va influența ceva. Săptămâna trecută, președintele francez Macron a vorbit în sprijinul „coronabondurilor”, iar la ultimul summit al liderilor UE liderul francez a pornit o adevărată confruntare (prin intermediul sistemului de comunicații video, pentru că summit-ul a avut loc online), certându-se cu liderii țărilor europene mai prospere tocmai din cauza chestiunii datoriilor comune pentru combaterea crizei.
După cum subliniază publicația americană ”Politico”, „drept urmare a acestei dispute, liderii UE au fost pe punctul de a se prăbuși politic, iar o prăbușire completă a fost împiedicată doar datorită înțelegerii pe care a reușit s-o obțină președintele Consiliului European Charles Michel că liderii (țările UE. - Red.) vor reveni la dezbatere în două săptămâni, când vor fi luate în considerare propunerile oficiale ale miniștrilor finanțelor din zona euro. Cu toate acestea, întâlnirea liderilor, care urma să demonstreze unitatea blocului (european. - Red.), în loc de aceasta a scos la iveală mari dezacorduri cauzate de revolta continuă în privința soluționării crizei datoriilor din zona euro de acum un deceniu, precum și de furia recentă (a Italiei. - Red.) din cauza lipsei de dorință a altor țări din UE de a ajuta Italia cu echipament medical".
Indiferent de modul în care este rezolvată criza „coronabondurilor”, este puțin probabil să se termine cu ceva bun pentru Uniunea Europeană. Dacă nu va exista o datorie comună, atunci la următoarele alegeri în multe țări care au avut de suferit, acele partide care vor oferi sau se vor răzbuna pe Bruxelles și Berlin, sau cel puțin nu se vor supune acestora, vor avea o șansă de victorie.
Mai mult, chiar și unii politicieni europeni din sistem ar putea dori să treacă la poziții mai eurosceptice. Și dacă „coronobondul” va fi emis în conformitate cu propunerile lui Macron sau a politicienilor italieni, atunci vor apărea probleme în țările mai bogate ale Uniunii Europene, în care alegătorii ar putea dori să-i sprijine pe acei politicieni care vor refuză să pună pe seama contribuabililor datoriile demnitarilor italieni. Soluții ideale, fără consecințe negative nu mai există, și va fi necesară o disponibilitate destul de fermă din partea liderilor de frunte ai UE de a face compromisuri serioase, astfel încât UE însăși să nu se dovedească a fi principala victimă a epidemiei.
