Tic-tac, tic-tac… Au mai rămas câteva zile până când mesageriile părinților din România vor suna necontenit, cu întrebarea eternă referitoare la sumele strânse pentru cadrele didactice cu prilejul zilei de 8 martie.
Acum, mai apare o problemă, și anume aceea legată de faptul că vina nu e neapărat a profesoarelor că primesc atenții, ci și a părinților care le oferă, uneori, cu multă insistență.
Desigur, o educatoare sau o învățătoare ar putea, foarte bine, să refuze cadourile. Nu stă ea în acele atenții și, cu siguranță, dacă vrea, își poate cumpăra singură un parfum de firmă sau un set de bijuterii.
Ce facem, însă, cu unitățile de învățământ în care directorii școlilor acceptă atenții și nu ieftine? În care directoarele spun cu naturalețe că preferă aurul și își aleg copiii la clasele mici – asta în cazul în care sunt profesori pentru învățământul primar?
Ce va face un dascăl simplu în asemenea situații? Va mai accepta atențiile venite din partea părinților sau le va refuza?
Desigur, oricine va spune acum că ar trebui să le refuze, că nu se face, nu trebuie să primească. Total de acord. Însă nu trebuie să uităm nici un alt aspect, și anume acela al presiunilor pe care directorul le poate exercita asupra bietului dascăl care nu vrea să primească nimic în afară de o floare și un mărțișor.
De ce presiuni? Hm… pentru simplul fapt că ”strică piața”. Dacă respectivul cadru didactic e suplinitor, gata, de la anul nu mai primește post în respectiva unitate de învățământ.
Colegele, instigate – sau doar dintr-o obediență crescută – de director îi vor atrage atenția nefericitei că nu este bine ce a făcut.
Dacă asemenea practici nu vor fi stârpite la nivel de unitate de învățământ, de inspectorate, atunci un biet dascăl nu va reuși să schimbe nimic. O fi schimbând omul locul, dar învățământul face, cu siguranță, excepție…
