Editorial realizat de Rostislav Ișcenko
La München, Statele Unite și-au demonstrat atașamentul față de ideile președintelui lor privind transferarea centrului de greutate al confruntării globale către China. Acest lucru nu l-a împiedicat pe secretarul de stat Pompeo să sublinieze în special intenția Washingtonului de a „salva” în continuare Europa de surse ieftine de energie rusești.
Europa de Vest a mustrat serios Ucrainei, care începe să o deranjeze tot mai mult. Președintele Zelenski, cu discursul său, a fost scos la ”periferia” formatului oficial.
Europenii înșiși au scris cu prilejul Conferinței un raport despre „slăbirea Occidentului”. Din Raport rezultă că, de la ultima conferință (organizată în februarie anul trecut), în politica internațională nu s-a întâmplat nimic, în afară de victoriile Rusiei. Ce-i adevărat, avem și coronavirusul, însă acesta a apărut anul acesta.
Europenii speră cu sinceritate că Rusia și-a epuizat în sfârșit resursele și nu va mai obține victorii, dar, pentru orice eventualitate, își exprimă îngrijorarea cu privire la situația din Siria, unde se pare că urmează o altă victorie: Assad, cu sprijinul Rusiei, este pe punctul de a stabili controlul deplin asupra provinciei Idlib.
Europenii explică această îngrijorarea prin faptul că milioane de refugiați din Idlib vor invada ”Turcia săracă”, iar de acolo vor năvăli în Europa milioane de refugiați. În realitate, în teritoriul controlat de militanți nici nu mai există o populație atât de mare. În plus, majoritatea celor care reușesc să scape de acolo preferă să fugă în teritorii controlate de guvernul sirian, de unde se întorc la casele lor - pe măsură ce așezările lor sunt eliberate.
În Idlib se află câteva (3-5) zeci de mii de militanți. Dar în Europa aceștia sunt considerați „luptători pentru libertate”. Este păcat ca astfel de refugiați să nu fie primiți. Cu atât mai mult că printre aceștia se află un număr destul de mare de cetățeni ai multor țări europene. Au luptat pentru libertate, acum vor pleca acasă. În cazul în care vor ajunge, desigur.
”Răbdarea strategică” a Rusiei nu este fără limită
Anul în curs promite să continue seria victoriilor Kremlinului în plan extern. Și acest lucru se pare că îl înțeleg cei din Europa de Est. Regimurile locale (în cadrul conferinței acest lucru a fost destul de vizibil) oscilează între nevoia urgentă de a stabili relații constructive cu Rusia și incapacitatea actualei elite politice (politicieni și partide) de a face acest lucru.
Mai mult decât atât, în statele Europei de Est, printre politicienii actuali, se află destui lideri care sunt gata să înceapă un mic război controlat doar ca să nu-și dea demisia și să fie dați uitării. Înțelegând că Moscova trebuie încă să fie convinsă să le ocupe, aceștia nu s-ar da în lături chiar de la riscul unui conflict de frontieră.
Dar Europa de Vest, care reprezintă coloana vertebrală a UE și parte integrantă a NATO, nu este deloc dornică să experimenteze în acest fel. Parisul și Berlinul își doresc de mult să restabilească relațiile comerciale și economice normale cu Moscova, iar în ultimul timp examinează posibilitatea unei cooperări militar-politice.
Dar europenii sunt extrem de lenți. Schimbarea politicii lor externe se derulează extrem de lent și riscă să întârzie. Nu întâmplător este faptul că europenii au calificat „răbdare strategică” drept unul dintre principalele avantaje ale Rusiei, care garantează succesul politicii internaționale a Kremlinului.
Schimbarea se întâmplă uneori brusc
În general, conferința de la München din acest an seamănă cu o mișcare haotică în care Rusia a fost singurul punct comun, indiferent de evaluarea (pozitivă sau negativă) a rolului său. Acest lucru trebuie să fie luat în considerare de vecinii Rusiei. Uneori, lucrurile care sunt pregătite timp îndelungat se schimbă într-o singură zi, când nimeni nu se așteaptă la asta.
Lumea este în pragul unor mari tulburări, iar multe state influente văd Rusia drept un garant al păstrării anumitor reguli de joc. O alegere care anterior părea predeterminată, într-o situație specifică se poate dovedi diametral opusă. Orice ar promite, tovarășii mai mari își construiesc adesea relații în detrimentul celor mai tineri. Mai ales dacă cei mai tineri cer cu impertinență totul dintr-o dată, fără a da nimic nimănui în schimb.
”Răbdarea strategică” se încheie uneori brusc, iar apoi cineva își mănâncă propria cravată, cineva se bucură că nu mai este un „кіт”(rechin - n.r), iar cineva câștigă bătălia pentru Alep. Fiecare este creatorul propriei fericiri.
