BUCUREȘTI, 27 dec - Sputnik, Dragoș Dumitriu. Întrebarea cheie a acestui final de an este ”Ce a făcut Iohannis la Revoluție de insistă atât să fie vedetă la toate manifestările omagiale?”. Iohannis nu a răspuns la această întrebare.
Dar, până va prezenta Iohannis varianta 2019-2020 a poveștii sale din sângerosul decembrie 1989 de la Sibiu, Sorina Matei și ”Presa curată” au prezentat extrase din cartea sa „Pas cu pas” și din câteva declarații din 2014, anul alegerii pentru primul mandat. Iar interesant este că Iohannis se și contrazice.
De exemplu, scrie ”Presa curată” că, în 2014, Iohannis a declarat într-un interviu la Realitatea TV că ”a fost în fața Casei de Cultură a Sindicatelor din Sibiu să protesteze, iar când a început să se tragă nu s-a mai ieşit în oraş, deci a stat în casă”.
”A fost o nebunie totală. Atunci înainte să înceapă lupta armată cum ar veni, înainte să înceapă să se tragă, lumea se adunase în faţa Casei de Cultură. Probabil ştiţi Casa de Cultură a Sindicatelor, toată piaţa a fost plină. Am fost acolo cu toţi prietenii noştri. S-au ţinut speechuri, am strigat toţi “Noi suntem români, noi suntem România”, a fost foarte frumos. Până au început să şuiere gloanţele, atunci lumea s-a împrăştiat”.
Și, povestea Iohannis, ”au început luptele prima dată la Miliţie, pe urmă la Securitate, pe urmă la Armată ş.a.m.d”.
”Şi câteva zile a fost aproape imposibil de ieşit în oraş pentru că se trăgea în toate direcţiile, fără să se ştie exact cine împotriva cui se lupta acolo”.
În schimb, în cartea publicată în același an, “Pas cu pas”, a relatat ”în termeni generali acelaşi eveniment major al României, spunând în plus că atunci când au şuierat gloanţele a fost mai straniu şi i-a fost teamă”.
“În 1989, am ieşit şi eu în stradă, împreună cu toţi ceilalţi oameni care au urmat imediat semnalul dat de la Timişoara. Sibiul a fost unul dintre oraşele care au adus sacrificii foarte mari la Revoluţie. Este oraş-martir, cu aproape 100 de morţi, un oraş care s-a angajat instantaneu şi foarte puternic în Revoluţia din 1989. A fost foarte multă violenţă pe străzi, foarte multă spaimă şi foarte multă speranţă”.
Deci, acum Iohannis apare ca participant – ba chiar și dă detalii: ”La început, a fost o atmosferă de entuziasm general. Am sperat că răsturnăm regimul - ceea ce s-a şi întâmplat-, până când au început să şuiere gloanţele, şi atunci a fost mai straniu. Au existat momente când ne-a fost teamă tuturor”.
Deci, a stat în casă sau a ieșit în stradă un de se trăgea și ”i-a fost frică”? Întrebare firească – frica era firească nimeni nu l-ar putea acuza, dar de ce nu recunoaște cinstit, ci lasă impresia că a fost vreun revoluționar?! Tot frică îi e și acum?... Nu, e vorba de impostura cuiva care NU a fost la Revoluție, dar vrea să fie privit ca un simbol al Revoluției acum, după 30 de ani și după ce au ieșit în frunte, ca păduchii, impostori care se declară revoluționari!
”Disidență în privat”… sau ceva mult mai dubios?
Urmează o altă parte comică: ”disidența” lui Iohannis! ”Am predat ani buni, înainte de ’89, în şcoli de provincie, perioadă care s-a suprapus cu ultimii ani ai regimului comunist”, spune Iohannis, mărturisind că ”Şi eu, şi prietenii, şi colegii mei de şcoală, îi detestam pur şi simplu pe comunişti şi întregul lor sistem”.
Iohannis spune că ”toată lumea asculta Radio Europa Liberă”, că la petreceri ”se spuneau bancuri despre comunişti”, că în Sibiu ”nu a existat, după ştiinţa mea, niciun fel de opoziţie organizată împotriva sistemului”. Desigur, Iohannis omite să spună că Sibiul avea un regim preferențial, asta și pentru că prim-secretar era Nicu Ceaușescu.
Dar, atenție, Iohannis face o afirmație care ridică semne mari de întrebare: ”Singura formă în care am înţeles eu să-mi manifest dispreţul faţă de comunişti a constat în acţiuni de nesupunere civică, absolut banale”. Erau ”lucruri banale”, spune Iohannis, exemplificând:
”Când am ajuns tânăr dascăl, se ţineau ore de informare politică şi, pe rând, trebuia să pregătim fiecare câte un referat de informare politică - în loc de referat, eu am luat ziarul Scânteia, l-am dus la şedinţă şi le-am zis să citească fiecare pe cont propriu, dacă îi interesează”, povestește Iohannis.
Deci, asta a fost singura sa formă de manfestare a ”disprețului”, ”urii” față de comuniști. În acest caz, ipoteza că NU ar fi acceptat să fie membru PCR se exclude – ar fi relatat episodul ca pe o formă de opoziție, de ”nesupunere”. Ori, Iohannis nu spune nimic despre asta!
Și atunci cum de Iohannis NU a fost făcut membru de partid, odată ce a fost un student bun?! Pentru că, toată lumea știe, studenții care aveau media generală peste 8.50, erau propuși în anul 2 sau 3 să intre în Partidul Comunist Român. Cei care refuzau erau extrem de puțini, accidente aș putea spune (personal, știu o singură persoană, care în final oricum a acceptat).
Ori, calitatea de membru de partid era o oportunitate de avansare în carieră – iar Iohannis a dovedit că a știut al naibii de bine să profite de oportunități, ba chiar să dea și cu coatele, când a fost cazul. Chiar și când în calea lui a fost vreo floare, vreun crin!... Putea refuza unul ca Iohannis oportunitatea de a avansa în regimul Ceaușescu? Hai să fim serioși!
Sau, poate a fost Iohannis o loază în facultate și de asta nu l-au luat în PCR? Dimpotrivă! Chiar dacă președintele nu și-a publicat carnetul de note, doi colegi de grupă, Caius Bulea şi Vasile Pop au povestit că era ”un student de nota 10, respectuos, cu simţul umorului şi încă de atunci era luat drept exemplu de ceilalţi”.
”Klaus Iohannis a parcurs-o fără efort, cu note foarte mari, fără niciun fel de probleme“, povesteşte Caius Bulea, un fost coleg de grupă, iar un altul supralicitează ”Ca performanţă studenţească, Iohannis s-a situat întotdeauna mult deasupra mediei, fiind aproape de performanţa câtorva colege care aveau numai note de 10!“.
Deci, un student excelent – țintă clară pentru organizația PCR! Și atunci, cum de nu a devenit membru PCR – când, cu siguranță, trebuia să i se ceară asta! Ce se află în spatele acestei ciudățenii din biografie?
A avut probleme cu rude plecate în străinătate, chiar dacă nu se cunoaște așa ceva? Iohannis spune singur că… NU! ”Nu m-au tracasat în schimb niciodată”.
Dar, atenție la o altă afirmație ciudată: ”La şcoală au existat bănuieli şi şuşoteli în legătură cu persoane care ar fi fost informatori, dar nu m-a interesat niciodată acest subiect”.
Păi… cum așa? Pentru unul care asculta ”Europa liberă” și spunea bancuri cu comuniști la petreceri… chiar nu-l interesa față de cine le spunea? Așa netemător era? Sau poate?...
Sau poate exista ceva ce biografia lui Iohannis ascunde – și ar putea justifica și chestiunea legată de PCR – și ”curajul” de a nu-i păsa că spune bancuri care îi puteau cauza necazuri? Doar era era un regim al ”crimelor în masă”, în care ”nu puteam să ne spunem părerea cu voce tare”, spune Iohannis.
Oare pentru Iohannis era altfel… avea o „protecție” – sau era dintre cei care, sub aspectul unui tip jovial, neamț, nemembru – deci un tip ”cool”, de încredere în gașcă – spunea bancuri în urma cărora alții pândeau reacții?
În concluzie – dacă în privința ”revoluției” e un caz tipic de impostură, în acest al doilea caz ar putea fi ceva mult mai grav.
