MOSCOVA, 13 nov – Sputnik, Ivan Danilov. Declarația președintelui Franței, Emmanuel Macron, despre “moartea cerebrală” a NATO a provocat reacții în lanț în comunitatea politică europeană și un răspuns furios din partea oficialilor de la Berlin. Însă, marele efect este că acum summitul NATO de la Londra este perceput de către experți ca un “consiliu medical”, în cadrul căruia se va discuta despre soarta “pacientului NATO”, aflat într-o situație critică. Deocamdată nimeni nu a pronunțat cuvântul-cheie „eutanasie”, însă, judecând după isteria celor care încearcă să demonstreze că Macron nu avea dreptate în aprecierea lui, problema acțiunilor care trebuie întreprinse după ce Alianța Atlanticului de Nord va depăși limita capacității de a lua decizii, deja plutește nu doar în aerul parizian, dar și în spațiul informațional european.
Agenția Reuters informează despre nemulțumirea Berlinului față de retorica lui Macron: „Ministrul Afacerilor Externe al Germaniei, Heiko Maas, a avertizat duminică cu privire la subminarea NATO prin cea mai hotărâtă reacție a Berlinului la afirmațiile critice ale președintelui Franței, Emmanuel Macron, privind alianța militară”.
Presa britanică este preocupată de reflectarea summitului NATO de la Londra, turnând benzină în focul revoltei experților. Tabloidul Express îl citează pe Fabrice Pothier, fostul director NATO pentru problemele de planificare: “Ar fi mult mai constructiv dacă Macron ar fi spus că este gata să se gândească la modul în care armele nucleare ale Franței ar putea proteja restul Europei, că Europa poate miza pe constrângerile Franței, însă nu a făcut-o. Franța are propria viziune despre când și unde va fi utilizată arma nucleară. Cum puteți critica NATO fără a propune niște alternative?”.
Anume aceste acuzații în adresa lui Macron, din partea unui fost funcționar de rang înalt al NATO, este un adevărat dar al sorții pentru cei care vor să înțeleagă esența conflictului dintre Paris și Bruxelles (dar și Washington, indirect). Președintele Franței a lovit în cel mai dureros punct al NATO și a lui Donald Trump. Pe lângă declarațiile că Alianța Atlanticului de Nord este în „moarte cerebrală”, el a pus la îndoială, public, disponibilitatea SUA de a-și respecta angajamentele prevăzute în articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic (fundamentele juridice ale existenței NATO). Dacă ar fi să traducem poziția lui Macron dintr-o franceză diplomatică și politicoasă (cu excepția “morții cerebrale”), aceasta se rezumă la ideea că într-o eventuală situație critică Washingtonul, pur și simplu, își va trăda aliații, îndeosebi, luând în considerație că pentru SUA un astfel de comportament nu va reprezenta o deviere de la tradiția americană a politicii externe.
Subtextul, la care face trimitere presa europeană (în special BBC): disponibilitatea lui Trump de a-i trăda pe kurzii sirieni, care sperau la sprijinul Washingtonului, probabil, este tratată ca un semn de slăbiciune și o lipsă a dorinței de a lupta pentru cei cărora le-a fost promisă o protecție. Macron a criticat această decizie și în interviul său scandalos a adus poziția sa la o concluzie logică prin teza că NATO “funcționează doar în cazul în care garantul din ultima instanță funcționează ca atare. Aș vrea să spun că trebuie să redefinim ce este în realitate NATO în contextul responsabilităților Statelor Unite”.
Desigur, formațiunile kurde nu sunt semnatare ale Tratatului Atlanticului de Nord, însă din punct de vedere al criticilor, acest lucru nu anulează pretenții aduse în adresa SUA, în special, luând în considerație faptul că Trump a pus sub semnul întrebării angajamentul american de a urma articolul despre apărarea colectivă, în cazul unui atac asupra unui membru al alianței. O astfel de abordare, desigur, irită funcționarii NATO, și atunci când Fabrice Pothier declară că “din momentul în care va fi subminată încrederea în NATO, să uitați de numărul tancurilor și avioanelor – jocul va fi terminat”. Însă Macron își dorește “încheierea jocului” și din aceste considerente “submină încrederea față de NATO”: pentru că el își propune să elibereze calea spre proiectul lui geopolitic – armata europeană.
De fapt, summitul de la Londra al Alianței Atlanticului de Nord va deveni o arenă de confruntare a trei viziuni asupra viitoare cooperări a statelor Occidentale.
Reprezentanții SUA vor cere ca statele Uniunii Europene să aloce patru la sută din PIB (aproximativ 752 miliarde de dolari) pentru cheltuielile militare, adică pentru întreținerea NATO și achiziționarea armamentului american. Reprezentanții Germaniei, judecând după declarațiile ministrului german al Afacerilor Externe, Heiko Mass, vor insista pe faptul că nu este necesară majorarea cheltuielilor și vor critica Washingtonul și Parisul pentru egoismul manifestat. Reprezentanții Franței vor ataca NATO și vor promova ideea înființării unei armate europene (fără SUA și posibil fără Marea Britanie) pentru ca Uniunea Europeană să-și poată realiza viziunea lui Macron, care (așa cum a recunoscut) își propune ca Uniunea Europeană să se conștientizeze în calitate de o „forță geopolitică” separată și „să-și ia în mâini propriul destin”.
E lesne de observat că identificarea unui compromis, care ar mulțumi pe toți și ar uni toate aceste poziții în ceva unitar va fi imposibilă. Politica este doar o artă a posibilului, nimic mai mult. NATO moare din interior, nu din cauza cazului cu milițiile kurde și problema Turciei, ci din cauza că cei mai importanți membri rup alianța în bucăți, încercând să-l instrumentalizeze în realizarea unor interese personale, incompatibile cu interesele celorlalți.
„Summitul istoric din Londra”, care va avea loc la începutul lunii decembrie, aflându-se în vizorul presei mondiale, în realitate, ar putea adopta doar o singură decizii din două.
Fie membrii alianței se vor certa definitiv și public, sau vor continua să creeze impresia (cea mai probabilă variantă) că alianța poate fi salvată: în speranța că de moartea ei va putea fi acuzat altcineva.
Toată această evoluție a lucrurilor reprezintă o veste bună pentru Rusia. Dacă o exacerbare a dorinței de “a lupta cu amenințarea rusească”, ivită din nou în Occident, nu poate duce la consolidarea NATO, atunci nimic nu va mai putea salva Alianța Atlanticului de Nord.
