CHIȘINĂU, 2 oct – Sputnik, Valeriu Balan. Deseori, relațiile culturale între țări devin mult mai eficiente decât cele diplomatice. Chiar și atunci când interesele geopolitice nu concurau cu relațiile interumane, arta, literatura, teatrul, cinematografia și muzica au apropiat statele. Spre exemplu, pe fundalul relațiilor politice reci între București și Moscova în perioada sovietică (da, chiar și atunci exista o astfel de situație) pe ecranele cinematografelor a apărut filmul “Cântecele Mării”, cu Dan Spătaru în rolul central.
Pe 2 octombrie se împlinesc 80 de ani de la nașterea artistului. E un motiv în plus să ne amintim de el și de filmul care l-a făcut foarte popular în URSS.
Din terenul de fotbal, pe scenă
Spătaru era extrem de popular în țara lui, însă nu doar acolo.
În 1967, la concursul international din Varadero (Cuba) publicul local a fost fascinat de vocea lui. Spectatorii nu l-au lăsat să plece de pe scenă, cerându-l la bis.
E interesant că initial Dan Spătaru nici nu avea de gând să devină cântăreț sau actor. Pasiunea lui era fotbalul. După ce s-a înscris la Facultatea de Educație Fizică și Sport, a continuat în paralel să joace pentru echipa Știința București, pe post de mijlocaș. Soarta lui s-a schimbat radical după evoluarea la „Casa Studenților" din București. A fost remarcat de compozitoarea Camelia Dascalescu, care a făcut cu el lecții.
În scurt timp, Spătaru devine un artist de estradă foarte popular în România, iar după ce a fost invitat să joace un rol în film, numele lui a devenit un adevărat simbol în afara țării.
Marele idol al tuturor fetelor sovietice
Filmările pentru Cântecele mării au fost realizate la Soci, Moscova, Leningrad, București și Constanța. Regizor a fost ales scriitorul și dramaturgul Franscis Munteanu. Tot el este și autorul scenariului, scris în colaborare cu dramaturgul sovietic Boris Laskin.
Subiectul filmului este unul simplu: o istorie de dragoste, iar cântecele sunt, pur și simplu, excepționale.
De nivelul popularității producției se poate judeca și după următorul detaliu: spectatorii aduceau cu ei în cinematografe casetofoane pentru a înregistra scenele în care răsună piesele ce au devenit adevărate hituri.
Cel puțin unul, “Poi, ghitara!” (“Să cântăm chitara mea”, interpretarea în versiunea rusească) a devenit o clasică a estradei sovietice. Totul se datorează unei lirici frumoase a poetului sovietic Robert Rojdestvensrkyi și melodiile dinamice ale compozitorului român Temistocle Popa.
Я гитару настрою
На лирический лад
И знакомой тропою
Уйду в звездопад.
Быть счастливой, как песня,
Попрошу я ее...
И гитара взорвется,
Как сердце мое.
În versiunea românească, autorul versurilor este Mircea Block.
Când din zare în zare
Văd cerul senin
Când de vise și soare
Mi-e sufletul plin
Iau chitara sub braț
Și împreună cu ea
Orișiunde aș fi
Cântă inima mea
A plecat ca într-un cântec
Oamenii au fost atrași de sinceritatea cu care Spătaru interpreta această piesă în limba rusă. Deseori, artiștii străini, pur și simplu, rețin pe de rost textul și oricât efort ar depune să cânte rusește, nu reușesc. Însă Spătaru a reușit să înregistreze o mare performanță. Accentul străin și timbrul plăcut al vocii l-au transformat într-un adevărat idol a milioane de tinere sovietice.
Partenera lui Dan Spătaru din film a devenit actrița Natalia Fateeva, un simbol al anilor 70. Cei doi au jucatul rolul unei perechi îndrăgostite.
Urmărind aventurile lor, spectatorul ajungea în Soci, Moscova, București, Leningrad, Constanța și stațiunea Euforie. Toate acestea au provocat un interes imens publicului sovietic față de România, dar și în România față de URSS.
Cântecele Mării au devenit un pod al prieteniei între România Socialistă și URSS. Piesele din film sunt și astăzi foarte populare în internet.
Dan Spătaru a plecat dintre noi acum 15 ani, în urma unui infarct. Într-un anumit sens, piesa lui, interpretată în limba rusă, a devenit profetică: “И гитара взорвется, как сердце мое…” (Și chitara va exploda, ca inima mea...”).
Pentru publicul rusesc Dan Spătaru va rămâne în memorie ca un om vesel, fermecător și sincer.
