De când Ecaterina Andronescu a fost debarcată, fără voia sa, de la conducerea Ministerului Educației Naționale, iar în locul său a fost numit ca interimar ministrul Culturii, Daniel Breaz – să nu creadă cineva că premierul a numit un om mai breaz la conducerea MEN, așa îl cheamă – sistemul de învățământ începe să fie privit în altă lumină.
Și aceasta nu pentru că nu o mai are șef pe Andronescu sau că îl are pe Breaz. De fapt, corect ar fi ”l-a avut pe Breaz”, fiindcă, acum, nu mai are ministru.
Nu intru în discuții despre ce proiecte or fi așteptând pe masa MEN să își găsească rezolvarea sau ce se întâmplă dacă nu va fi numit un ministru curând la Educație.
Pentru că, așa cum sistemul este plin de paradoxuri – ca să nu intru în detalii și să spun de aranjamente și jocuri de culise, de directori de școală care iau șpagă și după aia mai și bârfesc persoanele în cauză sau alte probleme din învățământ – tot așa se întâmplă și acum. Mai exact, de când la conducerea MEN nu mai avem ministru, nici scandaluri nu sunt în educație.
Și asta e bine. Chiar surprinzător, acest lucru dând impresia că lucrurile pot părea normale în educație.
Din acest punct de vedere, problema numirii unui ministru plin la Educație nu mai este atât de importantă. Chiar aș putea spune – cu riscul să fiu acuzată de intoxicare – că Educația nu mai are nevoie de un ministru.
Desigur, lucrurile nu trebuie înțelese în această manieră absolută. Clar că e nevoie de un șef la MEN, dar viitorul demnitar ar trebui să învețe ceva din aceste zile de liniște…
Poate chiar să nu stârnească furtuni într-un pahar cu apă…
