La începuturi noi, oameni vechi, obiceiuri vechi. C-așa-i la noi în Educație, de unde atâția oameni noi, cu obiceiuri noi? Nu-s.
Dacă nu-s, ”defilăm” cu ce avem, chit că vorbim despre profesori sau elevi.
Și, cum nu mai e mult până la Ziua Mondială a Educației din 5 octombrie, se pune întrebarea cum vom serba acest moment. Ei, ca de obicei, cu manifestări specifice, dar problema este alta, mai ales că anul acesta școlar a cam stat sub semnul lui Marte.
Să fim bine înțeleși: nu spun că, în acest an, profesorii trebuie să primească daruri cu prilejul Zilei Educației. Departe de mine acest gând, însă cred că ar fi extraordinar dacă, începând cu această zi, dascălii ar primi respectul cuvenit.
Nu cadouri scumpe, nici măcar flori nu trebuie să le dăm, ci vorbe bune, cuvinte încurajatoare…
Dragi părinți, dacă nu vă place ca odrasla dumneavoastră să fie criticată de profesori sau, Doamne ferește, agresată, de ce vă purtați așa cu cadrele didactice? De ce vă rezolvați problemele cu pumnul și cu vorba rea?
Profesorul modelează suflete. Ori, cum poate să se ocupe cum trebuie de alte suflete când al său e făcut țăndări mereu? De unde să găsească resorturi să se adune în permanență, să lipească cioburile și să meargă mai departe?
Profesorii nu au nevoie nici de florile, nici de pumnii părinților! Ei au nevoie de înțelegere, de cooperare, de încredere. Sunt lucruri esențiale atât pentru echilibrul interior al fiecărui individ, cât și pentru activitatea profesională de la clasă.
