Așa începe scrisoare trimisă de Alina Nofit, soția lui Marian Nofit, militar plecat în misiune Afganistan. E un text nu doar frumos și scris din suflet, dar și cu o logică și o înverșunare demnă de cineva care chiar înțelege situația… nu tocmai agreată de o parte din societate.
”Îi judecați. Momentan e plecat în misiune. Cum spuneți voi? Luptă în "războiul altora", sau "au plecat pentru bani". Vreau să vă întreb, ce vă Motivează să vă ridicați din pat dimineața când va suna alarma? De ce va duceți la job? Din onoare, respect, devotament pentru job?
De ce plecați din țară? – punctează Alina, ”De ce vă lăsați familia, pruncii aici și plecați? Vreți o viață mai buna, afirmare, sa dovediți, să arătați că sunteți mai buni ca alții, educație mai buna, o alta viață? E ok. Da e doar asta?”
Urmează un pasaj, care face cât o carte de psihanaliză. O carte scrise de cineva care nu scrie… din cărți, ci din propria trăire.
”BANII. Oare sunt ei motivul principal care ne ridică din pat odată cu alarma? Pierdem momente unice din viață, de la primul pas și primul cuvânt până la lucruri mai puțin dragi. Pierdem timp, pana la un telefon care ne anunță că mama, tata, unul drag nu mai e. Și..... , e prea târziu. Asta e ceea ce am putut alege la un moment dat. Și?...”
De fapt, au ceilalți dreptul să ne judece alegerile, ar fi una dintre ideile care o revoltă pe soția celui care, cu multe riscuri, a decis cum să-și scrie propria ”poveste a vieții”.
”Judecăm, punem etichete. Face, drege. Nu empatizăm, doar judecăm. Fiecare om își scrie, în felul lui, povestea vieții. Nu îi mâzgăli paginile, nu i le îndoi, nu sublinia cuvinte. Nu îți place, închide cartea și pune-o la loc în bibliotecă. Daca ai de învățat învață, dacă nu, treci mai departe, nu judeca”.
Desigur, pentru România, situația militarilor plecați în ”teatre de război” sau în misiuni departe de casă e încă ceva nou, neobișnuit. Ceva cu care americanii, sau cei Rusia or fosta URSS sunt obișnuiți. De aceea scrisoarea Alinei e mai mult decât necesară.
”Nu m-am plâns ca soție de militar, plecat în teatru, că nu are cine să aibă grija de copil, ori că trebuie să plătesc ratele, ori că îi este rău celui mic și nu are cine avea grijă de el. Nu ne știi viața, nu ne judeca. Oglinda e departe. Nu ne vedem. Îi vedem pe ceilalți. Și ii judecăm. Ca fac sacrificii, ori compromisuri, cum vreți sa le numești, e treaba fiecăruia. E viața lor, alegerile lor. Fiecare hotărăște în dreptul lui”.
Hai să Nu mai judecăm, să nu mai punem etichete, să cinstim ce e bun, să onorăm ce e principial, să iubim ce e frumos și să Vorbim despre ceea ce știm – cere Alina Nofit. Pe bună dreptate, deși nu mulți o vor înțelege.
”Sunt multe de zis despre cei plecați în misiune, dar nici măcar eu, ca soție de militar, nu le știu. Știu doar ca îmi zâmbește când vorbim, că mă încurajează că totul e bine și va fi bine, știu că e obosit, nedormit de 24 de ore, nemâncat și încă la datorie. Îi văd dorul și tristețea în ochi. Îi ascund uneori greutățile de acasă ca să se poată concentra la ce are de făcut.
În final – sunt ”eroi” militarii plecați în teatrele de război? O întrebare la care răspunsul Alinei este, firesc, da, dar le cere celorlalți minima morală: ”Trăiește și apoi vorbește”!
”Eroi. Așa le ziceți unii dintre voi. Și da, chiar sunt. Pentru mine soțul meu e un erou. E departe de casa, de confort, de cei dragi și își face datoria. Pe bani, spun unii. Normal. Muncește cineva pe Eugenii? Pe bani, onoare, datorie, respect și iubire, rețetă perfecta. Nu judeca. Trăiește și apoi vorbește. Semnat. Alina, soție de militar”.
Pot spune, fără să greșesc, că este unul dintre cel mai bune texte pe care le-am citit – iar în locul MApN aș pune aceste rânduri pe prima pagină a site-ului ministerului. Nu ca o justificare a unui demers cu care mulți nu suntem de acord – participarea României la demersuri militariste și imperialiste americane – și ca o înțelegere a noii vieți a militarului român, dincolo de poveștile altor generații sau de filme.
Așa cum spune Alina Nofit – ”Nu ne știi viața, nu ne judeca - Oglinda e departe” – deci e cazul să se schimbe ceva. Așa că în final acestei pagini de ”Jurnal de război” nu pot decât să-i dau dreptate lui Marian Nofit care, publicând pe Facebook scrisoarea soției sale, a punctat ”se simte plin de recunoştinţă”.
