Motto: ”Într-o vreme tot mai ticăloasă
fără ţară nu putem trăi”
Corneliu Vadim Tudor
Mărturisesc, pentru acest editorial de final de an mi-aș fi dorit să pot relua un editorial din anii trecuți. Nu știu din care an… chiar din oricare! Îmi imaginam 2018, anul Centenar, ca un an al schimbării – nu în privința chestiunilor materiale, care nu mai depind de noi, ci una la nivelul conștiinței – al respectului, al vocației de a fi român; adică un om primitor, politicos, educat - și patriot, chiar în sensul mândriei de tot ceea ce e românesc. Da, vai, totul a fost invers, ca într-un coșmar!
A fost anul în care ne-am insultat cel mai rău unii pe ceilalți, nu doar în funcție de opțiunea politică, marea racilă a ”democrației”; nu, ne-am insultat și pentru că unii vor biserică iar alții nu, unii cred că e bine ca familia să fie așa cum a lăsat-o Dumnezeu și natura, drept pentru care alții te numesc înapoiat mintal, unii își bat joc de trecut, alții de limbă… adică am trăit un fel de an al Apocalipsei românești.
O Apocalipsă în care marea curvă, costumată în ”libertate”, ”democrație”, ”progresism”, ”drepturile omului”, ”justiție” etc. etc. a venit călare pe o aberație cu multe capete hămesite, numită combinația euro-atlantică. UE și NATO, ca să fiu mai clar, o formulă sub care am fost umiliți, trecuți în rândul celor de rangul doi, ca într-un nou ”Unio Trium Nationum” din care românii nu fac parte.
Mai mult, am adus la cote inimaginabile insultele privind originea din județele sudice sau estice ale țării, iar unii care ar merita expulzați jubilează și promovează deschis secesionismul, autonomismele… Așa încât s-au găsit și câțiva nerozi oficiali să ”gândească” împărțiri pe ”alianțe regionale”!
În 2018, anul Centenar, Parlamentul, puterea fundamentală a Statului democratic, e cea mai puțin credibilă instituție, este ”cuib de hoți”- și e insultată cumplit, fără să se ia măsuri împotriva acestor hule – multe din import. La fel Guvernul, dar și Justiția – ba chiar și Serviciile secrete!
Fiecare tabără politică desconsideră una sau mai multe dintre instituții, dar toate la un loc sunt făcute praf în fiece zi a acestui glorios an al Marii Uniri! Președintele, premierul, șefii Camerelor, Curtea Constituțională etc. – totul e trecut prin albia de porci a unui an al urii!
De fapt, este și anul în care între conducătorii statului – președinte și premier s-au purtat adevărate bătălii, piperate cu jigniri din toate direcțiile – și asta zilnic, în multe perioade ale lui 2018!
Conducătorii statului sunt chemați la procuratură, li se fac dosare, se inventează probe, se fac presiuni, interceptările sunt la un nivel pe care nu-l atingeau nici visele colorate în roșu revoluționar ale lui Feliks Dzerjinski! Iar totul, atenție – sub supravegherea oficială a ”marelui frate”, cel care ne-a pus să plătim, să facem ce zice el în toate, ne-a băgat în conflicte cu care nu avem nicio legătură – iar rezultatul?
Țara ”păcii și prieteniei”, cum zicea singurul mare președinte al românilor, a devenit o țară sub asediu, care trebuie să cumpere armament peste armament, să cedeze teritorii, unde să funcționeze baze militare străine! Da, România Centenarului are armate și baze militare străine, chipurile ”partenere”, dar care , ce să vezi, fac numai ce vor ele! Inclusiv creează tensiuni și conflicte cu vecinii sau țări altădată partenere ale României!
Românii sunt făcuți să creadă că Rusia, de care ne leagă etape glorioase ale istoriei (militare) – independența, războiul Marii Uniri etc. - dar și ortodoxia, o bună parte a limbii – ei bine Rusia a ajuns să fie o ”amenințare”! În schimb avem ”parteneriate strategice” – rostogolindu-se o gogomănie – pur și simplu nu există, ca sintagma diplomatică sau juridică, ”parteneriat strategic”!
Cultura lui 2018 a fost dominată, ca indicatori de audiență, de aberații și rușini – nu pot numi altfel prezentarea de filme de propagandă a faptelor contra-naturii în Muzeul Țăranului Român – locul unde ar trebui să ne regăsim cele mai vechi și sacre calități ale neamului - nu blasfemii și aspecte scârbavnice!
Istoria a devenit o altă bătaie de joc: suntem declarați mari criminali ai celui de-al doilea Război Mondial, am ucis cei mai mulți evrei după Germania lui Hitler! Iar dacă spunem altfel, riscăm pușcăria – e chiar lege în sensul acesta! În schimb, ne supărăm dacă rușii își apără trecutul, gloria Armatei! Am mai spus-o, așa face o mare națiune – nu are vinovați! Numai o națiune care vrea să se distrugă acceptă masacrarea istoriei, vinovăția conducătorilor și a perioadelor istorice – în schimb manifestă țâfnă ocazională, de câte ori ”dă bine”.
Din păcate, din ce în ce mai multe etape ale istoriei sunt trecute la ”fapte grave”, crime contra umanității – iar aici nu sunt clasați doar legionarii și Mareșalul, ci și Ceaușescu, cel care a adus mai multă pace în lume decât toți președinții epocii sale la un loc – și mai multă dezvoltare României decât toți ceilalți conducători la un loc!
În schimb, nu au mai contenit preamăririle la adresa unui personaj tragic, dar minor, cum a fost Regele Mihai – dar nu am fost în stare să ridicăm un monument în București marii Regine Maria, cea căreia îi suntem îndatorați... pentru istorie! (Nu pun la socoteală oribila chestie ridicată din banii dați de inepta primărie a Capitalei, pentru că aceea e o bătaie de joc, nu un monument!)
Zilnic, pe posturile TV sunt difuzate adevărate atacuri la perioada comunistă – și îmi aduc aminte de anii 70 și 80, deci în ”Epoca de aur”, în care se renunțase la acuzațiile și atacurile la dresa ”regimului burghezo-moșieresc”, iar filmele arătau părțile bune ale istoriei României, indiferent de epocă.
Nu, în anul Centenar ne-am întors la anii 50, la ”obsedantul deceniu”, și înfierăm cu mânie capitalistă, mult mai perversă decât cea proletară, tot ce a făcut și a trăit țara asta într-o perioadă a istoriei! Ce rușine!
Deci astea ar fi câteva motive să-mi fi dorit să scriu despre un alt an… Hai să închei cu câteva rânduri de speranță.
Am văzut ridicându-se Catedrala Mântuirii Neamului – este sfințită, chiar dacă nu e finisată.
Am văzut o femeie, pe care nu dădeam mulți bani inițial, ridicându-se peste nivelul mocirlei aici descrise – și ținând piept admirabil Europei, printr-un discurs de care și Vadim ar fi fost mândru. Da, Viorica Dăncilă - această ”Veorica”, insultată în fel și chip - este marea revelație politică a anului centenar – fiind și, nota bene, prima femeie care ocupă funcția de premier al României.
Am văzut câțiva oameni tineri, despre care am mai scris, încercând să fie altfel – lucizi, patrioți, educați, luptători. I-am menționat, în timp, ceea ce le-a adus titlul de ”om al rușilor” – Liviu Pleșoianu, Dan Chitic, Ingrid Mocanu, Paul Hitter, Daniel Gheorghe, Bogdan Duca și alți... puțini, dar… se numesc speranță.
DA, am folosit un alt nume al celei care e considerată de unii o mare… curvă. Și NU, eu nu o consider așa – speranța e o formă de credință; practic, e o nouă credință, care s-a născut anul acesta, în România. Iar dacă e să mai sper ceva în acest an e că ne-or fi luat resursele pământului, dar nu încă și ale sufletului. Ale sufletului României!
La Mulți Ani, România – și să vrei, cu adevărat... să fii Mare!
