BUCUREŞTI, 15 aug — Spuntik, Georgiana Arsene. Datele publicate de Institutul Naţional de Statistică arată că la finalul anului 2016, în România erau înregistrate 7010 şcoli, număr în care sunt cuprinse toate formele de învăţământ, de la creşe la universităţi.
Dintre acestea, 3140 erau în mediul rural, iar restul, în urban.
Conform unor informaţii furnizate recent de ministrul educaţiei, Valentin Popa, din acest total de unităţi de învăţământ, peste 2.400 au grupurile sanitare în exterior.
Mai departe, tot statisticile arată că 3.500 de unităţi nu sunt racordate la reţeaua de gaze naturale, astfel că anual şcolile trebuie să-şi bugeteze achiziţiile de lemne pentru a încălzi sălile de curs. Altfel, orele nu se ţin.
Din totalul de 7.010 şcoli, circa 4.000 sunt unităţile de învăţământ primar şi gimnazial, din care aproape 2.800 sunt la sate, restul în zona urbană, precizează zf.ro.
În total, în aceste 4.000 de şcoli învaţă circa 1,7 milioane de copii, din care peste 763.000 sunt în zona rurală.
Anuarul Statistic publicat în anul 1922, primul după Marea Unire, arată că de fapt în aceşti 100 de ani nu multe lucruri s-au schimbat. În 1920 funcţionau peste 6.000 de şcoli primare în zona rurală a României, în care erau educaţi peste 720.000 de copii. În mediul urban, erau 461 de şcoli, cu aproape 120.000 de copii. Este important de precizat însă că la acel moment circa 80% din populaţia României trăia la sat, faţă de 50% în prezent.
Statistice din ziua de azi mai arată un lucru, deloc de lăudat.
Pentru cei 1,7 milioane de copii care sunt înscrişi în învăţământul primar şi gimnazial sunt 136.365 de calculatoare, circa 83.000 fiind în şcolile de la ţară. Când toată lumea vorbeşte despre digitalizare, în România câte 12 copii în medie se bat pentru un loc la un calculator.
Învăţământul vocaţional este şi el la mare modă, dar copiii din şcolile din Româ¬nia nu au unde să facă lucrări practice, în contextul în care în cele peste 4.000 de unităţi din învăţământul primar şi gimnazial nu funcţionează decât 540 de ateliere. Dintre acestea, 335 sunt în zona urbană, cei peste 760.000 de copii de la sate trebuind să se mulţumească cu 205 ateliere.
Deci, în ultima sută de ani, nu se poate vorbi cu adevărat despre o evoluţie a infrastructurii de educaţie, ci, cel mult, despre încercări de a fi în pas cu timpul fără ca măcar să avem instrumentele necesare şi oamenii pregătiţi pentru asta.
Pentru că, asemeni oricărui alt domeniu, educaţia necesită bani, nu doar implicare şi bici pus pe spinarea celor din sistem pentru a face imposibilul cu resurse limitate.
