BUCUREȘTI, 9 iul — Sputnik. Imediat după căderea regimurilor comuniste s-a dat startul unei expansiuni de proporții a mediului de afaceri german în țările care se aflau în sfera de influență a URSS și CAER. Într-un termen scurt, Germania a devenit principalul partener economic al fostelor state socialiste, care astăzi reprezintă "Grupul de la Visegrad" (Cehia, Slovacia, Ungaria și Polonia). La o distanță de 30 de ani, economiștii se întreabă — le-a fost prielnică acestor țări intrarea în zona de influență germană în diviziunea muncii? Inclusiv, istoricul și expertul rus în relații internaționale, Dmitryi Dobrov, într-un material publicat de portalul InoSmi.ru.
Oare au reușit ele să depășească înapoierea istorică față de vechile centre ale capitalismului, în primul rând de Germania? Răspunsul este unul cât se poate de evident. În pofida unui progres economic, întârzierea față de Europa de Vest în ultimii ani nu doar s-a păstrat, dar și s-a aprofundat. Țările din "Grupul de Visegrad" rămân pentru concernele germane doar "secții de asamblare", surse de forță de muncă ieftină și costuri scăzute de producție.
Acum a devenit evident faptul că țările din Europa Centrală niciodată nu se vor apropia de un nivel de trai și un salariu asemenea celui din metropola germană. Analiștii europeni vorbesc despre un nou "Sfânt Imperiul Roman de națiune germană", în care centru industrial-tehnologic extrage toată seva din periferiile sale.
Redresarea economică a Germaniei după anul 2000 este asociată, de regulă, cu doi factori. Primul — adoptarea, sub presiunea cancelarului Gerhard Schröder, a unui program de reforme radicale — "Agenda 2010", care implica liberalizarea legislației muncii. În al doilea rând, e vorba de transferarea producției în țările din Europa Centrală. Economistul american, Stephen Gross, consideră că succesul Germaniei, în calitate de campion mondial la export, are la bază exploatarea comercială și industrială a statelor din Europa Centrală și de Est. De un sfert de veac bogata Germanie își mută producția în statele din apropiere, exact așa cum SUA o fac în raport cu Mexic. Astfel s-a format un sistem de parteneriat economic inechivalent a Germaniei cu țările "Grupului de la Visegrad".
Aici ar trebui luat în considerare faptul că relațiile comerciale și economice între Germania și Europa Centrală (Mitteleuropa) există de peste o mie de ani, iar în ajunul primului război Mondial aceste regiuni erau incluse în sistemul german de diviziune a muncii. Cehia (Boemia) a fost „inima industrială" a Imperiului Austro-Ungar, iar Silezia (Polonia de azi) — una dintre cele mai importante regiuni industriale ale Germaniei. După 1945 Europa Centrală a ieșit temporar din sfera de influență a capitalului german, însă spre anii 70, datorită noii politici estice a cancelarului Willy Brandt, concernele germane au început să pătrundă aici în cadrul unor întreprinderi mixte.
Momentul de grație pentru corporațiile germane a venit odată cu căderea Zidului de la Berlin în anul 1989, când a fost lansat procesul de privatizare a întreprinderilor de stat în fostele state socialiste. Cel mai important moment a devenit achiziționarea de către concernul Volkswagen a uzinei de automobile Skoda în 1991. Utilizând propria bază, Volkswagen a reușit să pună pe roate o asamblare extrem de profitabilă până la aderarea Cehiei la Uniunea Europeană. Situația era favorizată de legea UE din 1986 care permitea scoaterea din țară, fără niciun fel de restricții, a pieselor și readucerea producției finite.
Acest lucru viza nu doar industria auto, dar și producția unei game largi de mărfuri — de la tehnică de uz casnic, până la utilaj electronic și textile. Printre țările Europei de Vest, anume Germania a știut să utilizeze cel mai bine mecanismul de procesare externă. În rezultat, peste câteva decenii de după căderea regimurilor comuniste, economia statelor din Europa Centrală a ajuns sub controlul total al corporațiilor germane.
De la sfârșitul anilor 90 ai secolului trecut a început cea de-a doua fază a expansiunii economice germane în regiune. Locul procesării externe este ocupat de investițiile directe. Corporațiile transnaționale din Germania nu se mai limitează la o relocare parțială a producției, ci construiesc uzine acolo unde există forță de muncă ieftină. Între 1991 și 1999 volumul investițiilor directe în Europa de Est a crescut de 23 de ori. Concernele germane au utilizat la maxim forța de muncă din Europa de Est. Fiind mult mai bine pregătită tehnic și profesional decât cea din Asia, aceasta costa mai puțin și se afla în proximitatea Germaniei, fără a fi necesară transportarea pieselor peste mări și oceane.
Spre anul 2010 salariul mediu din țările Grupului de la Visegrad valora cât un sfert din salariul german. În acest fel, Germania a obținut un spate industrial foarte bun, cu o populație de 73 milioane de oameni, care a devenit, de fapt, o platformă pentru transferul producției. Spre anul 2004, când țările din Grupul de la Visegrad au aderat la UE (cu un lobby activ din partea Germaniei), anexiunea economică a regiunii a fost finalizată. În urma crizei financiare mondiale din 2008, dependența de Germania s-a aprofundat.
Politologul ceh, Vladimír Handl, a scris în legătură cu acest lucru: "S-a întâmplat un paradox istoric. Extinderea Uniunii Europene, care a fost gândită ca o limitare a expansiunii economice germane după sfârșitul războiului rece, a transformat Germania într-un hegemon în Europa Centrală".
Dacă e să privim la harta politică a continentului, vom observa niște contururi clare ale unui nou imperiu industrial german, unde "nucleul dur" exploatează forța de muncă calificată din provinciile estice. E vorba de un statut semicolonial al Poloniei, Cehiei, Slovaciei și Ungariei, care depind în totalitate de stăpânul lor german. Anume existența acestei periferii dependente a permis capitalului german să efectueze un atac asupra muncitorilor din Germania, pentru că existența unui concurent ieftin în țările vecine a condus la reducerea salariilor în metropolă, unde retribuția minimă pe oră a fost diminuată de la 12 la 9 euro.
Economistul polonez Konrad Poplawski a menționat că într-un mod paradoxal Germania a devenit principalul beneficiar al miliardelor din fondurile UE oferite statelor din Grupul de la Visegrad. Datorită programelor de dezvoltare regională a UE în Polonia, Cehia etc., a fost îmbunătățită considerabil infrastructura, ceea ce a asigurat anume firmele germane cu o logistică bună.
Care este rezultatul expansiunii economice germane în țările din Grupul de la Visegrad? Răspunsul este unul ambiguu. Pe de o parte, investițiile germane au permis modernizarea industriei, atragerea noilor tehnologii, ridicarea nivelului de productivitate a muncii și a salariului, au creat noi locuri de muncă. Cu toate acestea, schimbărilese întâmplă în condițiile unei dependențe continue economice și tehnologice: controlul asupra producției rămâne în Germania.
În afară de aceasta, nivelul de trai și salariile din țările din Grupul de la Visegrad, chiar dacă au crescut, se mențin la o anumită limită: jumătate, iar în cele mai optime variante — două treimi din PIB-ul pe cap de locuitor al Germaniei. În cazul în care această limită va fi depășită, va avea loc o externalizare a capitalului și va fi provocată o criză. Logica de fier a capitalismului contemporan este de așa natură încât țările din Grupul de la Visegrad nu vor putea depăși statutul de periferie economică a Germaniei. Cu toate acestea, ele pot fi invidiate de țările baltice, România și Bulgaria, unde nivelul de trai și salariile sunt cu mult mai mici.
