BUCUREȘTI, 31 mai — Sputnik, Georgiana Arsene. „Te gândeşti să pleci din România, să faci bani măcar de o maşină mai bună şi să te întorci". Iată cum începe mesajul scris de unul din cei care au ales străinătatea pentru a scăpa de sărăcie.
Este povestea oricui a ales acest destin. E zbuciumul sufletesc al oamenilor care au plecat privind în urmă cu coada ochiului, nerupându-se complet de locurile natale.
Ajungi în străinătate, reuşeşti să te angajezi pe undeva şi munceşti, strângi ceva bani, dar a trecut un an de când nu ţi-ai văzut familia.
Te gândeşti că aşa nu se poate, ai bănuţi să închiriezi un apartament mai mare şi să-i aduci şi pe ei, să nu trăiţi separat până faci banii de ce-ţi propui.
Îi aduci, dai copilul la şcoală, vezi cum nevasta învaţă limba ţării în care stai pe zi ce trece mai bine.
Aproape s-au integrat, copilul nu prea mai mănâncă ciorbă făcută de mami, pentru că la şcoală le dă altceva de mâncare şi s-a învăţat cu mâncarea de aici, explică omul, pe Facebook, pe pagina intitulată extrem de sugestiv Viaţa e o luptă.
Când se îmbolnăveşte câte unul din familie, dai fuga la spitalul cel mai apropiat şi ai parte de cea mai bună atenţie.
Cu şcoala copilului nu prea ai nici o grijă că nici fondul clasei nu-l strânge cineva.
Şi te înveţi cu asta.
Mai trece ceva vreme şi te gândeşti că ar fi bună o vacanţă, că după trei ani ar fi cazul să-ţi revezi părinţii.
Şi iei familia, maşina ta cu numerele de înmatriculare din ţara în care stai şi pleci la drum spre mama şi tata, de care îţi este foarte dor.
Intri în graniţă şi de-odată te izbeşte sentimentul de acasă, cu căruţele de pe şosea, cu găurile din asfalt, cu vameşul care se uită la tine ca la un rahat aterizat în zonă, cu puzderia de copii la cerşit care te asaltează să le dai ceva… dar treci peste asta, pentru că aici eşti născut.
Şi faci sutele de kilometri până la casa părinţilor, în tot atât timp cât ai făcut miile de kilometri până la graniţa cu România.
Nu e problemă… eşti acasă şi te simţi nemaipomenit.
Îţi îmbrăţişezi părinţii, îi pupi şi sentimentele de revedere te copleşesc. E normal.
Dar… după câteva zile numai, copilul te întreabă dacă mai staţi fiindcă se plictiseşte, nevasta nu-şi mai găseşte locul şi toţi te întreabă când plecaţi.
Pentru că vecinul nu-ţi zâmbeşte când te întâlneşti cu el pe stradă, dacă te loveşti din greşeală de cineva pe drum nu se va scuza, pentru că omul de la ghişeul unde îţi ceri un paşaport nou te repede şi te trimite la rând, pentru că şi până când cumperi o eugenie de la magazinul din colţ vânzătoarea te tratează cu sictir.
Şi atunci, te gândeşti că pleci iar şi până te întorci cu siguranţă se va schimba mentalitatea pe care tu deja ai rearanjat-o.
Ajuns înapoi, mergi la serviciu şi le povesteşti colegilor ce minunat a fost, iar seara când ajungi acasă îi explici nevestei de ce e bine să faci un împrumut la bancă să ai casa ta aici, în străinătatea asta nenorocită.
După încă ceva vreme, ai cheile de la casa ta cea nouă, plătită în rate, ce-i drept, până la sfârşitul vieţii tale, dar a ta.
Şi începi să mergi din ce în ce mai rar în România, iar după ultimul drum în care ţi-ai îngropat părinţii, nu mai iei în calcul să ajungi acolo, pentru că nu mai ai la cine.
Acum eşti bătrân, un emigrant cu copii naturalizaţi, doar paşaportul tău mai indică faptul că eşti român şi sufletul tău care a rămas legat de casa în care te-ai născut.
Copiii tăi au paşapoarte străine şi eşti fericit că măcar vorbesc româneşte şi au aflat de rădăcinile lor.
Câteodată ţi se umezesc ochii când te gândeşti la copilăria ta, la părinţii tăi şi la locurile în care ai crescut.
Dar… viaţa este aşa… tu ai ales şi trăieşti cum vrei.
