BUCUREȘTI, 7 mai — Sputnik, Dragoș Dumitriu. "O știre bună nu e o știre", spune un principiu fundamental al presei anilor noștri. Dar, uneori e nevoie și să facem un recurs la normalitate — fiindcă scandalul și nenorocirile nu reprezintă normalitatea! — ba chiar să redăm în presă și ceea ce este frumos.
O zi specială, a cărei tradiție nu este prea veche, ba chiar este ignorată în România, se adresează unei categorii de semeni de-ai noștri cu o viață cu totul aparte. De fapt, o viață pe care numai cei apropiați o cunosc — și dintre aceștia probabil că nu toți o înțeleg.
Este vorba de soțiile de militari, a căror "zi internațională" se sărbătorește la începutul lui mai. Cu acest prilej, am avut surpriza să găsesc un text de o sensibilitate rară, scris de un ofițer pensionar — și încă unul din arma de elită a Armatei Române — parașutiștii.
De fapt, am mai publicat câteva texte de-ale lui Constantin Enache, rezervist al unității de parașutiști de la Caracal — dar atunci era vorba de… război! De bătăliile duse cu guvernul și mediul politic pentru drepturile militarilor.
Astăzi e vorba de cu totul altceva, de "prețuirea, pentru Dumneavoastră, SOȚII de militar", după cum își intitulează Constantin Enache textul. Și, citiți acest prim pasaj — e suficient ca să-mi dați dreptate: e un text de excepție!
"Habar nu am dacă, atunci când, cu inima stând să vă iasă din piept, ați spus "DA", ați realizat cu ce urmează să vă confruntați, acceptând să vă căsătoriți cu cineva care jurase credința alteia, înaintea dumneavoastră, ȚARA!".
Și după acest început direct, fără ocolișuri, urmează o expunere a ceea ce mulți ignoră = viața plină de sacrificii a familiei de militari, chiar de timp de pace. Pace cu destule încercări, de multe ori.
"Habar nu am dacă, atunci când, cu emoție sinceră ați spus "DA" căsătoriei, știaţi că veți deveni prizonierele unui stil de viață complicat, dur, stil dictat de interesele celei căreia îi jurase credință mai întâi soțul vostru, ȚARA…", scrie ofițerul.
Apoi urmează o sumară explicație, în câteva cuvinte, a "stilului de viață complicat" la care s-a referit:
"Schimbări de garnizoane,,în interesul serviciului" care, de fapt, însemnau abandonarea serviciului Dvs, abandonarea școlilor urmate de către fiii și fiicele Dumneavoastră, abandonarea relațiilor de prietenie și, destul de des, părăsirea părinților voștri aflați, nu rareori, în dificultate…".
Iar pentru o femeie, pentru soția militarului, greutățile sunt și mai mari și încercările mai complexe.
"Pentru ca cercul să se închidă, garnizoanele în care erați strămutate erau unele izolate, departe de minimul confort necesar familiilor voastre — și, lucru important, zone incapabile să vă ofere un loc de muncă…".
Iar azi, "multe dintre Dumneavoastră, aflate în siajul pensiei, ajungeți să constatați efectul pervers al acestor schimbări, prin faptul că pensiile obținute sunt de toată jena…..", constată cu amărăciune Constantin Enache.
În plus, un fapt pe care unii îl tratează… ca în filme, deși realitatea e diferită — singurătatea, separarea cuplului, fapt greu de acceptat mai ales la tinerețe, imediat după "acele momente de uriașă emoție, când ați spus răspicatul "DA" căsătoriei".
"Habar nu am dacă știați că, deseori, la o vârstă foarte fragedă, trebuia să fiți pregătite să faceți față la alte, și alte "examene" ale vieții… Tot SINGURE… Căci, aceeași ȚARĂ, deseori, săptămâni și luni de-a rândul, își chema ostașii, soții Dumneavoastră, în aplicații, tabere de instrucție, trageri, munci agricole, activități industriale, misiuni în țară, și în afara acesteia, în zone de risc ce deseori vă creau insomnii, la acțiuni de salvare a concetățenilor înzăpeziți sau inundați".
Ei bine, în antiteza vieții, odată cu greutatea apare și satisfacție, mulțumirea, iar ofițerul de parașutiști face această mărturisire — poate adevărata mulțumire dintre cuvinte.
"Spre satisfacția noastră, a soților dumneavoastră, ați făcut față tuturor acestor încercări… Fără să vă plângeți — și în condițiile în care ȚARA nu era interesată să știe de dificultățile care vă încercau!", scrie Constantin Enache.
Iar finalul este, cum era firesc, o mulțumire și pentru "bogăția noastră supremă", a cărei responsabilitate, din multe puncte de vedere, cade tot pe soțiile militarilor, cei prea des plecați cu prima credință…
"Pentru acestea, dar și pentru multe altele ce vă fac SPECIALE și IUBITE, ne înclinăm cu adânc respect și considerație în fața VOASTRĂ, vrednice și iubitoare SOȚII, pentru că ne-ați fost alături, ne-ați înțeles și sprijinit dar, mai ales pentru că ați știut să ne țineți cald locul lângă cei ce reprezintă bogăția noastră supremă, COPIII!".
Așa cum spuneam, un text superb — și sper să fie de bun augur și vestire într-o nouă săptămână în care vom vorbi, nu-I așa, (aproape) numai de scandaluri!
