În România există o singură categorie salarială care nu ştie să îşi ceară drepturile. Este vorba despre personalul din învăţământ care, deşi umilit, nu se ridică să îşi spele ruşinea, ci continuă să stea cu capul în pământ.
Înainte de Paște, am citit — nu fără amuzament, desigur, luarea de poziţie a Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ, care, prin vocea liderului lor, Simion Hăncescu, cerea ca Executivul să găsească o soluţie pentru plata în avans a salariilor pentru bugetarii din Educaţie.
Lucru care nu s-a întâmplat, evident, că doar nu mai crede nimeni — din cei care gândesc, desigur — astăzi în promisiunile conducerii FSLI, despre care oamenii din teritoriu spun că ar fi doar nişte curele de transmisie şi cozi de topor, ceva gen 2 în 1.
De când sindicaliştii s-au simţit discriminaţi, nu au mai dat nici un semn. Nimic, ca dovadă că totul a fost doar praf în ochii naivilor.
Domnul Hăncescu conduce în continuare Federaţia, asta e clar, dar de acţionat — mai puţin. Mai spre deloc.
Dar să nu fiu rea. Poate omul este un creştin adevărat care nu a vrut să întunece sufletele cadrelor didactice şi personalului auxiliar cu supărări chiar în Săptămâna Luminată. Poate că le va explica el tuturor de ce guvernanţii îşi bat joc de cea mai mare categorie bugetară.
Pentru că, vrem sau nu vrem, atitudinea poate fi interpretată, mai degrabă, ca o pactizare cu „duşmanul". Ca un gir dat celor care nu au vrut să plătească salariile în avans.
Ori, nu asta faceţi, nu-i aşa, domnule Hăncescu? Haideţi să le arătaţi oamenilor care îşi achită cotizaţia că faceţi muncă de sindicat. Că… „sindicaliţi" ceva…
