Serghei Țurcanu
Este greu să fiu suspectat de tradiționalism. Cred în progres, și nu cred că în Evul Mediu se trăia mai bine și mai vesel. La fel de complicat este să fiu acuzat de dragoste pentru URSS și nostalgie pentru „timpurile sovietice". Sunt în stare să fac o delimitare între dorul de abundența explozivă a hormonilor tinereții, orele în șir de distracții, fără a obosi, și sistemul statal.
Anume din acest motiv încerc întotdeauna meticulos, cu grijă, să înțeleg ce îmi place anume și de ce. Inclusiv în ceea ce ține de tradiții.
Se spune că ne îndreptăm spre Europa. Se intenționează ca acest lucru să fie scris chiar în Constituție. Admitem. Însă de ce în orașele europene (apropo, nu doar europene) este simplu să găsești o cafenea, o librărie sau o dugheană cu gogoașe care, de sute de ani, se află în același loc?
Vreți să spuneți că pe acolo nu a fost război și nu s-au schimbat regimurile? Ba da. Chiar și acolo unde războaiele și experimentele sociale se dezlănțuiau de-a lungul secolelor, tradițiile urbane și o anumită continuitate s-au păstrat. La noi este cu totul altfel.
Librăria „Cartea academică", vizavi de monumentul lui Ștefan cel Mare, a fost deschisă cu 50 de ani în urmă, înainte de a mă fi născut eu, și era pentru mine un simbol al Chișinăului, la fel ca și monumentul de peste drum. Acum librăria nu mai există. A dispărut încetul cu încetul, pe neobservate. Această dispariție nu a provocat nici un fel de coliziuni în sufletele chișinăuienilor. Nu mai vorbesc de o acțiune de protest.
În copilărie, o porțiune din strada Eminescu (pe vremuri Komsomolskaia) era plină de magie pentru mine: acolo se aflau două librării și un magazin pentru vânători și pescari.
Vânător, din fericire, nu eram. Dar pescuitul îmi plăcea. Semiobscuritate, animale împăiate, plase, cârlige, cartușe imense… În ochii copilului, magazinul părea un muzeu. Puțin mai în josul străzii se aflau librăriile „Literatură muzicală" și „Ediții de abonament" — un întreg univers de informații care, până la apariția Internetului, avea o cu totul altă valoare. Nici aceste oaze, care la fel apăruseră în Chișinău înainte de a fi venit eu pe lume, nu mai există.
Curios lucru: mâna invizibilă a pieței a smuls din ființa orașului în primul rând librăriile și vechile cafenele. Deși, în pofida disensiunilor și preferințelor geopolitice, librăriile din București sau Sankt Petersburg nu au dispărut și, spre deosebire de cele de la Chișinău, sunt pline de cumpărători.
Se pare că saloanele de telefonie mobilă, filialele băncilor, casele de schimb valutar sau buticurile unde se vând mărfuri electronice sunt unicele întreprinderi în Chișinău care aduc un profit permanent și care nu dispar la o jumătate de an după deschidere. Să fim realiști: dacă piața dictează condițiile de supraviețuire, nu ai încotro. Nu e vremea de lectură. Nu mai e vremea de stat cu un ziar la o terasă în partea veche a orașului. Să fim realiști. Deși este tristă realitatea.
Orașul, însă, va rămâne în amintirile noastre. Nu putem decât să ne imaginăm ce ar fi putut deveni Chișinăul, dacă… Dar, mulțumim și pentru ceea ce mai avem.
Opinia autorului poate să nu coincidă cu cea a redacției.
