BUCUREȘTI, 25 mar — Sputnik. Timp de 4 decenii împlinite această figurină de mărimea unui sfeșnic a fost cel mai râvnit trofeu al fotbalului internațional. Apoi, încă 13 ani, un obiect de venerație pentru brazilienii care, devenind tripli campioni mondiali, au cucerit Cupa "pentru totdeauna". Însă, nu toți compatrioții lui Pele s-au dovedit a fi tributari sentimentului pios. Ce a ieșit din asta, este bine cunoscut. Nouă nu ne rămâne decât să împrospătăm detaliile. Așadar, toate la rândul lor…
Rodul unui vis cutezător și al unui mit străvechi
De îndată ce Cupa mondială între națiuni, temerarul proiect al francezului Jules Rimet, a ajuns pe punctul de a fi realizat, urmau să fie puse în ordine toate detaliile. S-a decis ca viitorii campioni, de rând cu medaliile de aur, să intre în posesia unui trofeu transmisibil, conceput ca o ștafetă între ediții de campionat și învingători în ele.
Jules Rimet a avut inspirația să ia contact cu compatriotul și colegul său de generație Joseph Abel Lafleur, sculptor și medalist cu renume mondial pasionat de stilul art nouveau și de… antichitate.
Inspirat de aspectul înaripatei Zeițe a Victoriei din mitologia greacă, Nike de Samothrace, maestrul, făcând mai multe schițe, a creat o replică modernă a divinității, mai sobră, mai decorativă și ergonomică, mai "sportivă", dar extrem de elegantă.
În Regulamentul Federației Internaționale de Fotbal, FIFA, ea figura ca "operă de artă" care este transmisă spre păstrare (contra unui gaj de 10 mii de dolari) acelei federații a cărei selecționată a devenit campioană, dar urmează să fie remisă FIFA până la finele anului care precede ediția următoare. Acea clauză conform căreia naționala, care va obține Cupa de trei ori, o va cuceri definitiv, părea, la acel moment, o perspectivă foarte și foarte îndepărtată.
"Datele de pașaport" ale Cupei diferă de la sursă la sursă. Conform celor mai credibile, ea are 35 de centimetri în înălțime, cântărește 3,8 kg și este lucrată din argint placat cu aur (1,8 kg). Postamentul în varianta inițială era din marmură galbenă care, în 1958, a fost înlocuită cu un material mai prețios, lapislazul.
Debutul în înalta societate
Marele său periplu și aventura vieții ei Zeița de Aur le-a început în data de 21 iunie 1930, plecând din portul Villefranche-sur-Mer, spre Uruguay, la bordul transatlanticului "Conte Verde", împreună cu selecționatele Franței, Belgiei și României.
La Montevideo ea a fost transmisă organizatorilor primului Mondial.
De aici încolo Nike urma să fie admisă în lumea selectă a regilor, șefilor de stat și de guvern, președinților de organizații internaționale, chiar în compania unui Duce del Fascismo e Fondatore dell'Impero. Adică, a înaltelor oficialități creditate cu dreptul de a o atinge, pentru puține clipe, înainte de a o înmâna căpitanului naționalei care s-a acoperit de laurii gloriei.
Între timp, și titulatura trofeului a suferit schimbări. După plecarea din postul de președinte FIFA, în 1946, a părintelui-întemeietor al competiției fotbalistice între națiuni și a premiului pentru echipa învingătoare, a fost adoptată noua variantă, "Cupa Mondială Jules Rimet". Dar în uzul curent tot Zeiță de Aur a rămas…
Nouă cavaleri ai distinsei doamne
1930, Uruguay. Liderul naționaleil Uruguayului, temerarul apărător Jose Nasazzi zis El Gran Mariscal (Marele Mareșal), a fost primul dintre "muritorii în ghete de fotbal" care a sărutat prețiosul simbol al Victoriei.
1934, Italia. Portarul Squadrei azzura, Gianpiero Combi, a devenit al doilea în istorie căpitan de națională în drept să pozeze cu Zeița de Aur în brațe.
1938, Franța. Un alt italian, atacantul Guisepe Meazza, a ridicat deasupra capului, triumfător, trofeul obținut repetat pentru Patria lui.
1950, Brazilia. Al doilea titlu al Uruguayului, Zeița îi este înmânată purtătorului de banderolă al campionilor, fundașului Obdulio Jacinto Varela.
1954, Elveția. "Creierul" Bundesmannschaft-ului, Friedrich "Fritz" Walter, spune " hallo zu dir, o Göttin!".
1958, Suedia. Începe "epoca braziliană" cu căpitanul magicienilor, stoperul Hilderaldo Bellini, în prim planul acțiunii.
1962, Chile. Cupa este luată în primire, în numele brazilienilor, de fundașul Mauro Ramos de Oliveira.
1966, Anglia. Clipe de neuitat pentru Regina Elisabeta II și pentru merituosul ei supus, beck-ul Robert Frederick Chelsea "Bobby" Moore.
1970, Mexic. Actul final. Pivotul apărării braziliene Carlos Alberto Torres ridică Cupa Mondială deasupra capului ca trofeu câștigat de țara lui decisiv și definitiv
Trei dispariții din spațiul public și două reveniri
Așadar, pe parcursul a 4 decenii Zeița de Aur a călătorit mult. Paris — Montevideo — Roma — Paris — din nou Roma — Rio de Janeiro — Montevideo — Berna — Bonn — Stockholm — iarăși Rio de Janeiro — Santiago de Chile — încă o dată Rio de Janeiro — Londra — Mexico — Rio de Janeiro, definitiv. Mai puțin cunoscut este că o bună parte a vieții sale active, în pauzele dintre deplasări, a petrecut-o în safeul sediului FIFA de la Zurich.
Totuși, cea mai lungă ședere neîntreruptă a avut-o altundeva, într-o ambianță mai puțin respectabilă și corespunzătoare statutului de divinitate, dar — în deplină siguranță.
Este vorba despre cazul în care Zeița a trecut, pentru prima oară, în anonimat. Aflată la momentul izbucnirii celui de-al doilea Război Mondial în posesia italienilor, ea, pentru a fi ferită de orice pericol, a părăsit buncărul Băncii Romane și și-a găsit adăpost sub patul lui Ottorino Barassi, vice-președinte FIFA. Una dintre versiuni spune că statueta de aur era ascunsă în lada cu încălțăminte, alta — chiar că a fost băgată într-o cizmă ponosită. Așa sau altfel, fasciștii autohtoni și autoritățile de ocupație, după mai multe descinderi, nu au reușit să-i dea de urmă. Odată cu reinstaurarea păcii generale, Barassi, în 1946, a transmis Cupa responsabililor Federației Internaționale de Fotbal. Prețiosul trofeu a revenit în lumina blițurilor și în visele doritorilor de a-l obține în confruntări sportive pe gazonul verde.
Alte două episoade, Dispariția 2.0 și 3.0, au avut deja o altă tentă, venală și criminală. O stupoare generală s-a produs în 1966, cu trei luni înainte de începerea finalelor din Anglia. Toată suflarea fotbalistică, ba chiar o lume întreagă a fost bulversată de știrea că legendarul trofeu, Zeița de Aur, a dispărut din vitrina în care era expusă la Abația Westminster! Povestea de mai departe, foarte încurcată de altfel, cu cercetări, căutări, pretenții la recompensă din partea presupușilor răpitori, arestări, a ținut primele pagini ale presei mondiale timp de o săptămână. Timp după care s-a terminat la fel de bizar. Prețioasa figurină a fost găsită, învelită într-un ziar, de un cățel de rasa collie pe nume Pickles, scos la plimbare de stăpânul său, Dave Corbett, într-un parc periferic al capitalei britanice. Eroii și-au primit onorurile și bonusurile, toată lumea a răsuflat cu ușurare.
Se spera că același, sau unul similar, va fi epilogul și în 1983, după ce Cupa a fost volatilizată de la sediul Confederației Braziliene de Fotbal. Nu a fost să fie. În ultimă instanță au fost condamnați doi foști angajați, un funcționar și un paznic, care au mărturisit că Nike a fost aruncată în topitorie și, deja sub formă de lingou, vândută cu 24 de mii de dolari. Toată lumea știe că trofeul avea o valoare incomparabil mai mare. Niște interlopi cu mintea sărăcuță de tot? Foarte greu de crezut.
Așa sau altfel, acesta este punctul final din istoria oficială a Zeiței de Aur. Deși, există câteva…
…Teorii oculte
Toate se rotesc în jurul ipotezei că trofeul ar fi fost clonat. Se afirmă, în particular, că Germania de Vest, după ce a deținut Cupa timp de trei ani în calitate de campioană mondială, ediția 1954, a restituit Federației Internaționale de Fotbal o copie și nu originalul.
Se afirmă, de asemenea că, în toiul "crizei din "66", Federația Engleză, pentru a drege busuiocul, a comandat o replică a Zeiței giuvaergiului George Berd. Cum adevărata Nike a fost curând găsită, dublura (aici emitenții ipotezei pun un semn de întrebare) a rămas în posesia autorului. După moartea maestrului, în 1995, opera de artă a fost scoasă la licitația «Sothеby's» și vândută cu 254 500 de lire sterline. Lotul și l-a adjudecat… FIFA care, chipurile era conștientă că a intrat în posesia trofeului original.
Despre îndoielile legate de faptul că Zeița de Aur a fost anihilată și brazilienii dispun acum doar de o amărâtă de copie, dacă vă mai amintiți, am vorbit mai sus.
În fiecare dintre aceste exerciții de imaginație este multă dorință de uimi lumea și de a se impune, Dar, în profunzime, se citește și speranța că cel mai notoriu premiu sportiv al secolului XX nu și-a încetat existența fizică, transformându-se în legendă absolută.
Trofeul succesor
Din 1974 noua campioană mondială la fotbal este distinsă cu o altă miniatură sculpturală, creație a italianului Silvio Gazzaniga. La o examinare atentă pot fi văzute câteva similitudini compoziționale ale artefactului cu predecesorul lui, dar și mai multe deosebiri conceptuale.
Noul trofeu nu mai este cupă, în sensul inițial al cuvântului, din el nu poți gusta șampania victoriei. Mitologia a fost trimisă să se odihnească, prim planul revenindu-le figurilor care simbolizează extazul sportiv.
Și totuși, s-a lăsat loc loc și pentru ceva peren. FIFA World Cup trophy nu este transmisibil, campioana mondială primește doar o copie a trofeului. Deci, cel puțin în teorie, Cupei îi este hărăzită eternitatea.
