BUCUREȘTI, 12 mar — Sputnik. Dreptul de a fi gazda fazei finale Mexicul l-a obținut în 1964, în defavoarea Argentinei, și a avut 6 ani pentru a gândi și a pregăti un turneu cum nu s-a mai văzut până atunci.
Preliminariile s-au bucurat de participarea a 75 de națiuni. De această dată confruntările au fost nu doar fierbinți, ci cu adevărat explozive. Meciurile eliminatorii dintre Salvador și Gonduras, însoțite de dezordini masive în tribune și în afara lor, au degenerat într-un conflict militar, cunoscut ca "război al fotbalului".
În acțiunile militare care au durat 6 zile nu a fost un învingător, dar, sub aspect sportiv, câștig de cauză a avut Salvadorul. Trecând apoi și de Haiti, el s-a calificat la Mondial.
Două debutante exotice au fost și Marocul, ca reprezentant al Africi, de rând cu Israelul, din zona Asia și Oceania. Totodată, reputatele naționale ale Argentinei și Chile, surprinzător, au rămas acasă. În Europa aceeași soartă au avut-o spaniolii, francezii, iugoslavii. Bulgaria, cu o insistență demnă de admirat, a acces în finale pentru a treia oară la rând.
România, în sfârșit, a dat și ea lovitura. În 1-a grupă preliminară, cu două adversare pe care le-a avut și acum 4 ani, Portugalia și Grecia, plus Elveția, participantă la CM 1966 din Anglia, tricolorii au început cu un 0-3 la Lisabona. Dar în continuare lusitanii au mers din rău în tot mai rău, iar băieții lui Angelo Niculescu au avut un parcurs ascendent — 4 puncte cu helveții, istorica victorie contra lui Eusebio &Co pe 12 octombrie 1969 la București, 2 egaluri cu Grecia, ultimul din ele fără influență asupra partajării locurilor în clasament. Astfel a fost obținută, pentru prima dată după 1938, o revenire în societatea selectă a fotbalului mondial.
Fiesta a început în data de 31 mai pe maiestuosul Estadio Azteca, cel mai mare stadion din lume destinat exclusiv fotbalului.
- Pentru prima dată turneul a avut loc altundeva decât în America de Sud sau Europa.
- În premieră, partidele unui turneu de asemenea anvergură s-au disputat la altitudini de 1600-2700 de metri, cum ar fi pe crestele Carpaților Meridionali.
- Formula de disputare a rămas aceeași, doar au fost permise 2 schimbări de jucători pe parcursul meciului.
- Meciurile au fost televizate pe toate continentele în alb-negru și color.
Ediția, cum se cuvine, a avut logoul și afișul său oficial.
În calitate de mascotă a fost aleasă imaginea unui puști în sombrero, pe nume Juanito care, spuneau gurile rele, era prea durduliu pentru un mexican de vârsta lui.
«Adidas Telstar» a devenit primul balon oficial al finalelor confecționat din 20 de hexagoane albe și 12 pentagoane negre. Era, pentru acea perioadă, o mostră de maximă apropiere de forma sferei ideale.
Turneul a rămas în memoria celor care l-au urmărit ca unul foarte captivant. Mai multe concurente au demonstrat că fotbalul, o dată ce este rațional, nu trebuie să fie și anost, iar sclipirile de curaj nebun, inspirație și geniu îi dau culoare și savoare.
În prima fază nemții și brazilienii au luat câte 6 puncte din 6, urmate fiind în grupele lor de Peru și, respectiv, Anglia cu câte 4. Sovieticii au acumulat 5, ca și mexicanii pe care i-au depășit la al doilea criteriu de departajare — goluri înscrise. Italia cu 4 puncte și Uruguayul cu 3 nu ar fi acces din alt cvartet decât al lor, în care jumătate din partide s-au încheiat cu remize.
Romănia în "groapa cu lei" de la Guadalahara a pierdut cu 0-1 în fața Angliei, după care a trecut cu greu de Cehoslovacia, 2-1, fiind condusă din minutul 5. Misiune imposibilă în ultima partidă — a învinge Brazilia. Nu a reușit, dar a demonstrat un joc admirabil și a lăsat cea mai bună impresie.
În sferturi regele Pele și noua lui protipendadă nu s-au prea sinchisit de Peru, 4-2. Italia, parcă desprinsă din cătușele catenaccio, a fâcut un convingător 4-1 cu Mexic. Nu putea să fie ca în Anglia cu 4 ani înainte, Chile, 1962, sau Suedia, în 1958, — campionate postbelice în care gazdele au acces pe podium. Nici nu a fost.
URSS a cedat în fața Uruguayului în urma unui gol dubios valabilitatea căruia este pusă la îndoială și azi.
Bijuteria acestei faze a fost Germania-Anglia, cu un neverosimil 3-2 după 0-2. Insularii au pierdut titlul, nu și onoarea, arătând un fotbal poate chiar mai spectaculos decât în 1966.
Semifinalele au fost totalmente admirabile. Lumea a văzut o Brazilie dezlănțuită. Golul vecinilor de continent, uruguayenilor, nu a fost decât o înțepătură sâcâitoare la care s-a răspuns cu trei upercuturi elegante.
Italia-Germania. Meciul secolului, cum a fost numit ceva mai târziu, după ce s-a acumulat suficient material pentru "analiză comparativă". 1-1 cu golul egalizator al nemților în ultimul minut al timpul regulamentar, 1-2, 2-2, 3-2, 3-3, 4-3. Extaz și agonie!
Finala nu a fost nici ea un meci de descris în cuvinte, ci unul de văzut cu ochii proprii.
Căpitanul Carlos Alberto Torres a ridicat Cupa Mondială deasupra capului știind că trofeul, câștigat a treia oară, va rămâne pe veci în Patria lui. "Vecii", de altfel, nu au durat decât 13 ani, până în momentul în care brazilienii, iar împreună cu ei și lumea întreagă, au pierdut Zeița de Aur pentru totdeauna. E o istorie aparte la care vom reveni în mod special.
Brazilia a fost sclipitoare și convingătoare. O nouă generație de magicieni ai fotbalului a înțeles să fie nu doar o trupă de vedete, dar să mai adauge plusvaloarea perfectei înțelegeri reciproce.
Diamantul salbei braziliene a fost, fără îndoială, Pele. Mai protejat, însfârțit, de arbitri în fața intrărilor brutale din partea adversarilor, dar și mai matur, mai iscusit, mai generos cu coechipierii, marele fotbalist a făcut o operă de artă din această ultimă apariție a sa la un asemenea nivel.
Golgheter al turneului, cu 10 reușite, a devenit percutantul neamț Gerhard Müller, un geniu al intuiției și vitezei de reacție la fazele de poartă.
