MOSCOVA, 9 ian — Sputnik, Maxim Sokolov. Într-un interviu publicat în revista Spiegel pe 4 ianuarie, ministrul Afacerilor Externe al Germaniei, Sigmar Gabriel, a anunțat direct și cu o notă autocritică: „Moscova, Beijingul și Washingtonul au o trăsătură comună — ei nu apreciază Uniunii Europeană și o ignoră".
Sensul ultimei expresii, care devine una cheie în toată afirmația, dispune de anumite nuanțe. „Missachten" poate fi tradus din germană ca "a ignora", dar și "a disprețui". Deosebirea constă în faptul că indiferența presupune o nepăsare ("ce am eu cu voi?"), iar disprețul presupune în același timp o indiferență și o atitudine emoțională profund negativă. Să presupunem că șeful diplomației germane a avut în vedere primul sens al cuvântului, adică o simplă ignorare.
Chiar dacă nimeni nu manifestă o atitudine negativă Bruxellesul, ecuația nu se schimbă prea mult.
Rusia, China și SUA nu sunt, pur și simplu, niște state, care din anumite motive nu apreciază suficient UE. Alte state o atitudine respectoasă, așa că aici au cu ce să se consoleze. Rusia, China și SUA reprezintă o listă restrânsă a marilor puteri care influențează evenimentele din afara granițelor lor. Nu mai există astfel de state.
Desigur, există alte puteri regionale, însă acestea reprezintă deja o altă ligă.
Dacă aceste trei state ale ligii supreme, în ciuda tuturor diferențelor și disensiunilor între ele au tendința de a subaprecia și ignora UE, cauza nu se ascunde la Moscova, Beijing sau Washington, ci la Bruxelles. Dacă puterile care sunt atât de îndepărtate geografic, care au o istorie, interese și culturi diferite, inclusiv culturi politice, au o atitudine unanimă în subaprecierea UE, înseamnă că problema nu e în aceste puteri.
Cel mai simplu răspuns, care poate explica de ce Moscova, Beijing și Washington nu apreciază succesele integrării europene a fost dat în anii 70, a fost dat de secretarul de stat al SUA, Kissinger. Acesta s-a interesat: „Pe cine trebuie să apelez pentru vorbi cu Europa?". Acesta se referea la faptul că în cazul în care trebuie să rezolve o problemă, spre exemplu cu Franța, acesta culege un număr din Paris, care aparține unei persoane responsabile concrete, cu care fie ajunge, fie nu ajunge la un acord. Cum și cu cine ai putea ajunge la un acord când e vorba de o entitate politică ștearsă și la ce număr de telefon?
Desigur, de la începutul anilor 70 s-au schimbat mai multe lucruri. Structurile europene s-au multiplicat și au apărut chiar și niște numere de telefon. Donald Tusk are un număr de telefon, Jean-Claud Junker tot are un număr la care poate fi apelat.
Problema constă în faptul că toată această construcție a UE permite efectuarea unui apel telefonic, însă nu are capacitatea de a ajunge la un acord. Atribuțiile lui Donald Tusk sunt insuficiente pentru a purta niște negocieri conform principiului „Tusk a spus, Tusk fa face", pentru că mandatul formalului Tusk este unul neclar. În același timp, atribuțiile liderilor statelor naționale, membre ale UE, sunt și ele insuficiente pentru a purta niște discuții serioase — liderii politici din capitalele vechi stau cu ochii la Bruxelles. Aici e o situație pe care nemții o numesc "a trimite de la Ponțiu la Pilat".
Mersul de la Ponțiu la Pilat nu e unul din cele mai puțin plăcute procese și devine dezagreabil într-o măsură mai mare pentru că procesul de luare a deciziilor în Uniunea Europeană este una ineficientă.
Ceea ce funcționa în primele etape ale integrării europene, când volumul și caracterul deciziilor a fost unul mic, iar membri comunității erau doar Germania, Franța, Benilux și Italia, adică țările apropiate din punct de vedere cultura, a încetat să mai funcționeze după extinderea UE. Odată cu aderarea a noilor europeni, foștii vasali ai URSS și chiar a unor foste republici sovietice, în consensul de altădată a au început să apară fisuri. Mai ales că noii europene au învățat foarte repede stilul jocului în contradictoriu între Europa și SUA. Coada și-a exprimat dorința de a da din câine, având forma un astfel de drept — Germania și Lituania, care sunt incomparabile din punct de vedere economic, au aceleași drepturi politice: consensul e pentru toți. O anumit perioadă aceste contradicții pot fi evitate cu ajutorul banilor, însă o astfel de situație nu poate dura la nesfârșit.
UE amintește tot mai mult URSS în ultimii săi ani, unde republicile unionale au început să-și înalțe capetele și să ceară tot mai multe privilegii. Aceste nu mai putea fi presate cu forța din motive politice, iar argumentul banilor nu era convenabil din punct de vedere economic. Finalul a fost unul trist pentru URSS.
Însă domeniul politicii externe este unul care nu suportă sentimente. Aici este apreciată forța sau, cel puțin, capacitatea de judeca.
O simplă adeziune față de niște principii supreme este insuficientă. Iată anume UE nu se poate lăuda cu o capacitatea de a judeca, precum și de a reprezenta o forță politică, recunoaște și ministrul Afacerilor Externe al Germaniei: "Într-o lume a carnivorelor e greu să fii un ierbivor". De parcă în trecut lucrurile nu stăteau la fel.
Dacă astfel de declarații veneau din partea unui profesor sau jurnalist, nu ar reprezenta niciun interes deosebit. Impotența politică a UE a devenit un lucru evident. Însă Gabriel nu e un profesor și nici un jurnalist care ar avea libertatea de a spune orice. Acesta se află în fruntea diplomației celui mai important stat din UE, iată de ce discursul său nu poate fi trecut cu vederea. Gurile rele numesc Uniunea European "Sfântul Imperiu Roman de națiune germană" — iar acum noi auzim de la un demnitar important niște declarații care provoacă multe semen de întrebare. Spre exemplu, ne putem întreba ce ar reprezenta UE pentru Germania — o resursă importantă și utilă sau o povară atât de grea, încât un vicecancelar face astfel de declarații.
Desigur, aici ar trebuie de precizat că în mari coaliții (Gabriel reprezintă SPD, iar Merkel CDU/CSU), nivelul solidarității ministeriale, de regulă, este mai scăzut decât într-un guvern omogen. În al doilea rând, Bundestagul de trei luni nu este în stare să formeze un guvern. Actualul executiv este unul provizoriu, iar pe 7 ianuarie, după o vacanță, au fost relansate negocierile pentru formarea coaliției, ceea ce determină lansarea anumitor declarații.
Există posibilitatea ca în noul guvern german, dacă acesta va fi format vreodată, Gabriel nu va mai figura, însă interviul din Spiegel și întrebările vor rămâne. Într-adevăr, marile puteri ignoră Uniunea Europeană și nimeni nu știe cum poate fi recâștigat acest respect.
sursa: RIA Novosti
