Motto: "În singurăte ascunzi o întreagă lume,
în efemer cuprinzi eternitatea"
Mi-e greu să spun că am suferit pentru dispariția regelui Mihai. Și-a dat lumescul sfârșit la o vârstă matusalemică, a fost departe de timpul meu și de ceea ce a fost uimitor în epoca pe care am trăit-o.
Pentru regele Mihai simt, cu sinceritate, ceea ce am mai scris — respect pentru un om al destinului românesc, datoria pentru o figură simbolică a istoriei noastre, iar în această calitate trebuie apărat de oricine ține la țara lui. La fel cum trebuie apărat orice conducător și personalitate a istoriei noastre.
Pe de altă parte, regele a avut un moment atât de mare încât el, omul Mihai, putea fi oricât de mic — dar tot mare va rămâne pentru istorie. Ei, aici intervine ipocrizia vremurilo noastre — marele moment al regelui Mihai, 23 August 1944, este trecut în tăcerea damnării de către cei ce îl preamăresc și varsă lacrimile tuturor crocodililor din lume.
În Coran stă scris că Allah, Dumnezeu în credința religiei Islamului, poate alege să vorbească și prin intermediul unui asin. Cu alte cuvinte, momentul de grație nu ține seama de calitățile curente ale făptuitorului, mai bine zis ale uneltei, pentru că grația aparține numai lui Dumnezeu.
Da, Mihai, cel de toate zilele nu a fost un geniu, poate nici măcar un personaj sclipitor… de aceea eu, spre exemplu, fascinat de spirit și creatori, nu am putut să-l iubesc. Da, Mihai nu a avut nici vocația ctitorului de țară și de oameni noi, de aceea eu, care am trăit sub Ceaușescu, pe care l-am urât în viața lui și-n timerețea mea, dar am ajuns să-l admir și să-l iubesc în postumitatea lui și-n maturitatea mea, eu, spuneam nu-l pot iubi pe Mihai. Da, Mihai nu a fost un intelectual, nu s-a remarcat prin cultură sau spirit, nici măcar prin vreo diplomă universitară.
Auzindu-mă că l-am numit "conducător al românilor", profesorul Coja m-a contrat într-o emisiune — "când a condus Mihai, domnule?!", a intervenit aprigul venerabil al naționalismului. Știam la ce se referă, dar l-am întrebat, simplu — "domnul profesor, de 23 August, a condus?". Da, domnule, un sfert de oră, a răspuns Ion Coja. Suficient, domnule, i-am răspuns, suficient ca România să fie salvată, să nu fie distrusă de zeci de divizii de tancuri sovietice, de aviația aliată și populația să nu fi suferit mânia răzbunării Armatei Roșii. Suficient ca Ardealul de Nord să revină la Patrie, poate suficent ca Ardealul să rămână la România și Moldova lui Ștefan să aibă capitala la București, nu la Chișinău. Despre asta e vorba — Mihai a fost ales de o voință mult peste înțelegerea noastră.
Da, nouă, oamenilor, românilor, ne place și ne tresaltă sufletul când vorbim de Mareșal, de Căpitan sau de Marele Conducător — dar Dumnezeu, iată, a ales să-și pună desagii pe spinarea acestui asin!
Mihai nu este și nu poate fi eroul vreunei istorii contrafactuale; oricare dintre cei susnumiți sunt eroii multor asemenea închipuiri epice; dar faptele sunt clare — Mihai este cel ce este în Istoria factuală — și atât. Dar spre deosebire de istoria contrafactuală, care nu este decât un joc al capricioasei noastre minți, cea reală este însăși existența noastră — ori aici și-a făcut Regele Mihai datoria.
Sigur că m-au enervat cumplit bazaconiile monarhoide, mici povestioare demne de volumașe stupide de pension, mi-au zgâriat auzul intonațiile cu accent de arc de canapea al unor apologeți de profesie… Dumnezeule, dezarticulatul Stelian Tănase a spus că e "mihăist", iluștri mâzgâlici au derapat pe propria limbă vorbind de binefacerile regalității, oh, iar masochismul meu s-a manifestat absurd urmărind transmisiile televiziunilor de știri de scandal, transformate în pompe de refulat canalul de… respect.
Bietul Mihai… Sper că faptele-i bune și caracterul său modest, biblic, i-au permis o înălțare suficient de rapidă să nu audă tumbele logoreei inepte ale unor moderatori, să citească articole monarho-anticomuniste ale unor beneficiari ai fostei orânduiri, poeziile lipsite de orice talent, cel puțin recitate de la stânga la dreapta, coma gândirii unor politicieni "istorici".
Mă gândesc ce ar fi făcut \dan Diaconescu cu OTV-ul lui… de fapt, ar fi făcut ce-și dorea lumea — circ! Cum circ, un circ grotesc a fost toată reprezentația mass media. Ce rușine, ce bătaie de joc la adresa Regelui și a istoriei!
Am auzit însă vreo două chestiuni care m-au deranjat; una a fost "Iartă-ne, Majestate!". De ce "Iartă-ne"?! Că doar nu poporul a decis ceva, cel puțin așa spun apologeții monarhiei, că "tancurile rusești au adus comunismul" — iar după 90, că episoadele alungării au apaținut lui Iliescu și comuniștilor lui?! Deci, unde și când a greșit poporul față de rege? Nu cumva acest "Iartă-ne", ar trebui spus pentru ignorarea lui 23 August?
A doua chestiune se referă la relația regelui cu comuniștii. În primul rând minciuna că în perioada comunistă se învăța că regele a plecat cu nu știu câte vagoane cu bogății; o minciună — în manualele de istorie, realizate de istorici serioși, nu ca acum, nu scria așa ceva! Era menționată, fără prea multe comentarii abdicarea; comuniștii nu aveau timp și chef de povești, aveau de construit o țară, ceea ce au și făcut. Poveștile astea s-au răspândit odată cu puhoiul pseudo-informațional de după 1990.
În aceeași paradigmă, se spune că averea regelui a fost confiscată de comuniști — de fapt, a fost naționalizată, adică dată națiunii. Cum de altfel s-a procedat inclusiv sub regele Mihai (sub regență și tutelă, desigur), când s-au expropriat vreo 5 milioane de hectare pentru a se da țăranilor, măsura fiind apreciată de specialiștii vremii ca fiind pozitivă pentru perioda de criză din 1929-1933.
Divorțul relativ amiabil între rege și comuniști este explicabil și prin înțelegerea vremurilor. Povestea cu cei "o mie de studenți" pe care Dej și Groza i-ar fi arestat pentru a-i împușca dacă regele nu abdica… e doar o poveste, dar nu e imposibil ca Groza să-i fi expus Regelui aspecte neplăcute ale unei tentative de continuare a pseudo-domniei.
"Majestate, iartă-ne!" trebuia spus, dar nu de popor, ci de Occidentul care l-a trădat pe Mihai, iar acum a venit in corpore la funeralii, dar și de partidele istorice, ai căror lideri s-au ascuns când au fost solicitați de Mareșal să participe sau să preia guvernarea.
Nu, poporul nu are de ce să își ceară iertare, poporul a simțit și atunci, și acum, corect. Atunci a ales în mare măsură noua orânduire, care, cu toate nenorocirile primului deceniu, a adus dezvoltare și prosperitate.
Dar atunci poporul nu l-a urât pe tânărul rege, pe care îl simpatiza — simplu și popular, tânăr, frumos, văzut des pe străzi conducându-și cu pasiune mașinile — Mihai era iubit. Nu același lucru simțea poporul pentru monarhie și camarilă. Nici după 92, poporul nu l-a urât pe rege, cel mult l-a considerat ca o poveste din trecut, nepotrivită cu aspirațiile unei generații care construise o țară.
Închei spunând despre Mihai, ultimul rege, că a fost iubit la tinerețe și a fost condus iubit pe ultimul drum. În rest, aș vrea să ni-l amintim ca pe un om al destinului, care l-a făcut să strălucească o singură dată, dar suficient ca să avem și pe mai departe lumină.
Dragoș Dumitriu
