Cazul trupei "La Familia", când i-a fost anulat concertul care urma să aibă loc în clubul clujean Form Space, din cauza pozițiilor lor pro-familie, este cât nu se poate de reprezentativ pentru stilul în care știu cercurile, numite convențional "progresiste", să trateze dreptul la libera exprimare și conștiință. Aici, într-o anumită măsură, se adeverește afirmația că "fasciștii viitorului vor fi antifasciști". Expresia este atribuită de unii lui Winston Churchill, însă puțin contează cine a fost autorul, ci mai mult ideea. Esențial este să evidențiem paradoxul că astăzi cei mai agresivi și intoleranți sunt anume acei care folosesc din belșug termeni cu puternice nuanțe emotive, precum "toleranță", "egalitate", "nediscriminare", purtând o luptă pe viață și pe moarte cu "fascismul în toate manifestările sale", chiar și acolo unde nici nu poate mirosi a fascism.
Spre exemplu, ceva mai devreme, o lesbiană declarată și activistă a organizației pro-gay, GenderDoc-M, Angelica Frolov, (care activează și la un post de televiziune de la Chișinău), într-o postare pe Facebook, îndemna instituțiile media să nu ofere dreptul la opinie "homofobilor". Așa cum reiese din mai multe mesaje publice, prin „homofobi" activista înțelege orice persoană care nu împărtășește clișeele și obsesiile organizației sale. Aici putem vorbi nu doar de ostracizarea unei categorii pe criteriu de opinie, ci și de o incitare la cenzura, iar cenzura este interzisă de legislație.
Nu este niciun secret faptul că radicalismul stângist a devenit o politică oficială a unor rețele de socializare, cum ar fi Facebook, care tot mai des recurge în mod deschis la cenzură și blocare a conturilor a persoanelor cu viziuni conservatoare.
În astfel de cazuri vorbim de un radicalism și fundamentalism ideologic, apropiat ca stil de islamismul radical, când oricărei alte opinii, poziții, viziuni i se neagă dreptul la existență, iar împotriva purtătorilor acestor opinii, idei și viziuni se declanșează o adevărată teroare în spațiul public, care vine într-o contradicție flagrantă inclusiv cu discursul care pretinde că ar promova "diversitatea, toleranța și deschiderea". Radicalii progresiști (cu rădăcini în mișcările extremiste și chiar teroriste de stânga din anii 60-70), exact ca în cazul radicalilor islamiști, cred cu fanatism în niște „adevăruri sacre", iar orice presupusă atentare la aceste adevăruri este tratată ca o crimă care trebuie să fie pedepsită prin orice mijloace, inclusiv penal. De ceva ani, în Republica Moldova astfel de măsuri punitive în legislație sunt promovate activ anume de aceste grupări radicale, în special în ceea ce privește definirea "discriminării" și "discursului de ură".
Toată problema constă în faptul că această specie a radicalilor acceptă doar "diversitatea" care se încadrează în limitele lor ideologice, „toleranța" este exprimată doar față de "confrații de idei", iar deschiderea este valabilă doar față de aderenții la "secta ideologică", intolerantă față de orice pluralism. Trebuie să înțelegem că, indiferent de conținutul ideilor, orice poziție de genul "cine nu e cu noi, e împotriva noastră", reprezintă un comportament patologic, iar istoria ne-a demonstrat că astfel de atitudini întotdeauna au avut urmări tragice, mai ales când acest gen de radicali se infiltrează în societatea civilă, mass-media și instituțiile de stat.
Radicalismul, înrudit tot mai mult cu un „sectarism elitist", care pe alocuri a reușit să-și impună un monopol asupra agendei mainstream, a degenerat în Occident tot mai mult spre o formă a poliției gândirii sau așa-numita "corectitudinea politică" — tratarea "validității" oricărei idei, opinii sau credință din prisma unei abstracte "echității sociale".
Dacă acum câțiva ani făceam haz de cazurile care păreau inspirate de textele lui Kafka, fiind siguri că nu vom ajunge niciodată în așa hal, astăzi această infecție a absurdului poate fi observată în România și Republica Moldova. Spre exemplu, acum o lună în rețelele de socializare s-a discutat aprins despre o sculptură care reprezenta un băiat în așteptarea iubita pe strada pietonală. Aparent nevinovată, compoziția a fost catalogată de unii reprezentanți ai feministelor drept una "sexistă" și "discriminatorie", iar unii „progresiști" au ajuns să insiste pe "caracterul politic al oricărei creații artistice", prin urmare, arta ar trebui să se supună "corectitudinii politice". O astfel de tentativă de a politiza cultura (fie și în scopuri aparent "nobile" ale "echității sociale") ne duce tot mai mult cu gândul la perioada totalitarismului comunist, când orice om de artă era obligat să fie trompeta ideologiei dominante, iar orice "deviere" era penalizată.
Fără a devia de la idea centrală, trebuie să observăm că ascensiunea mișcărilor radicale de dreapta în Occident nu este atât o consecință a unei crizei economice, cât o reacție firească a societăților la toate abuzurile sufocante ale radicalilor de stânga care, ajunși în fruntea organizațiilor internaționale, structurilor de stat și presă, încearcă prin mijloace represive să aplice tot soiul de inginerii sociale pe scară largă, aflate într-o contradicție flagrantă cu modul de viață, credința și cultura popoarelor.
Virajul puternic spre stânga, sub administrația Obama, spre exemplu, a provocat un val de nemulțumiri și frustrări chiar și în zona cetățenilor care anterior au fost neutri față de orice dezbateri ideologice. În final, tot acest val l-a adus la putere pe Donald Trump. Respectiv, abuzul evident față de membrii trupei La Familia a sensibilizat chiar și pe cei care nu au fost niciodată fani ai lui Puya și Sișu. Iată de ce nu trebuie să ne mirăm deloc dacă repetarea unor astfel de cazuri va duce la o polarizare extremă a societății după modelul american. În final românii s-ar putea alege cu propriul său Trump.
