CHIȘINĂU, 12 oct — Sputnik, Octavian Racu. După ce am prezentat cei 10 ruși care au contribuit la dezvoltarea României, vă prezentăm aici o listă din zece români care au jucat un rol decisiv în istoria și cultura Rusiei. Desigur, nu toți și-au manifestat identitatea românească, însă descendența lor din etnici români din Basarabia sau Moldova istorică este una incontestabilă.
Tronul Rusiei, la un pas de a fi preluat de un român
Elena Voloșanca (sau Elena Stefanovna) — fiica lui Ștefan cel Mare, din căsătoria domnitorului cu Evdochia Olelkovici. Istoria acesteia este una zbuciumată și plină de aventuri, demnă de un roman de aventuri, fiind încununată cu un final tragic. În 1480, Ștefan cel Mare trimisese o solie la Moscova pentru încheierea unei alianței cu Rusia împotriva otomanilor. Pentru întărirea relației dintre cele două țări, Elena pleacă la Moscova și se căsătorește cu Ivan cel Tânăr, fiul țarului Ivan al III-lea. Din această căsătorie, în 1583, se naște Dimitrie. Pe 4 februarie 1458, Dimitrie este desemnat co-regent, adică devine unul din moștenitorii tronului Rusiei. Din acest moment, boierimea se împarte în două tabere antagoniste: una care o susține pe Elena și fiul său Dimitrie, și cealaltă — care o susține pe Sofia Paleolog, soția lui Ivan al III-lea și fiul acestuia, Vasile. În cele din urmă, în toate aceste intrigi și lupte politice soarta este de parte Sofiei. În 1502, Dimitrie este lipsit de dreptul de moștenire al tronului. Peste trei ani și la un an după moartea lui Ștefan cel Mare, fiind învinuită de erezie și complot, Elena este pedepsită cu moartea. Moldoveanca este înmormântată la mănăstirea Înălțarea Domnului din Kremlin, locul în care a locuit până la cununia cu Ivan cel Tânăr.
După accederea lui Vasile al III-lea la tron, Dimitrie este aruncat în temniță în anul 1505, unde moare peste patru ani, fiind înmormântat în catedrala Arhanghelului Mihail din Kremlin (FOTO), alături de tatăl său.
Din păcate, aici istoria Elenei Voloșanca nu se termină. În anul 1929, autoritățile sovietice distrug mănăstirea Înălțării Domnului, utilizând dinamita, iar rămășițele ei sunt scoase și mutate în necropola din subsolul mănăstirii Arhanghelului Mihail, alături de soțul și fiul său, unde continuă să se afle și astăzi.
De numele Elenei Voloșanca este legată și legenda interesantă a apariției dinastiei boierești Rahmaninov, care s-ar trage dintr-un frate al Elenei, Ioan, stabilit la Moscova. În realitate, în acea perioadă Ștefan cel Mare a avut doi fii legitimi — Alexandru și Petru, care au murit de tineri. Documentele acelor vremuri nu menționează niciun Ioan printre primii urmași ai domnitorului moldovean. Am putea presupune că toată istoria a fost inventată pentru a oferi legitimitate unei noi familii aristocratice. Totuși, evocarea Elenei și a unui pretins urmaș al lui Ștefan ne vorbește de faptul că Mușatinii se bucurau în acea perioadă de o mare autoritate.
Elena Voloșanca a devenit personajul serialului istoric rus — "Sofia", difuzat de posturile de televiziune din Rusia.
Viziunile lui Petru Rareș, inspirație pentru doctrina politică a țarilor
Petru Rareș a fost domnitorul care a avut o influență asupra formării viziunii politice a lui Ivan cel Groaznic. După ce a petrecut 5 luni la Suceava, la curtea lui Petru Rareș, Ivan Peresvetov scrie o jalbă adresată țarului rus, întitulată "Plângerea lui Ivaşko Peresvetov" („Bolșaia Celobitnaia"), în care viziunea politică a lui Petru Rareș este prezentată ca model de înţelepciune şi dreaptă credinţă şi cuprinde citate masive din „zicerile" esenţiale ale voievodului moldovean. Scrierile, care au un caracter moralizator, dar și pledează pentru consolidarea autorității monarhului, devin foarte populare în Rusia și vor avea o influență esențială asupra modului în care țarii au știut să conducă țara.
Unul din primii mari cărturari ai Rusiei
Nicolai Milescu-Spătaru, un mare cărturar și diplomat din Moldova, cunoștea limba latină, greacă, slavonă și turcă. Numele spătar provine de la faptul că a deținut o perioadă funcția de spătar la curtea domnitorului muntean Gheorghe Ghica (1659-1660). Într-o samă de cuvinte, Ion Neculce îl mai numește "cârnu", porecla primită după ce a fost însemnat pe nas de domnitorul moldovean Ștefaniță Lupu (după alte surse Alexandru Ilieș), drept pedeapsă pentru intrigile politice și dorința de a pune mâna pe tronul Moldovei. Din păcate, tentativele sale de a cuceri puterea s-au soldat cu eșec. Pentru orice eventualitate, domnitorul de atunci i-a tăiat nasul, pentru că în conformitate cu cutumele de atunci, o persoană cu defecte fizice nu putea ocupa tronul. Probabil, sub un astfel de domnitor luminat țara ar fi avut de câștigat, însă nu a fost să fie.
În 1671 s-a retras în Rusia, unde este angajat în calitate de interpret și diplomat la curtea țarului Aleksei Mihailovici. În perioada șederii în Rusia a scris mai multe lucrări istoriografice și teologice, printre care "Genealogia marilor împărați și prinți ruși". A elaborate primul manual rus de aritmetică — "Aritmologhia", care în prezent se află la București. Între 1672-1673 a scris lucrarea "Cartea despre sibile", dedicată prezicătoarelor antice. După o misiune diplomatică în China, a publicat lucrarea "Jurnal de călătorie în China".
Diplomați, consilieri secreți ai țarilor
Dimitrie Cantemir, un mare enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor și o mare figură în istoria și cultura românească, rusă și europeană. Aici, o prezentare detaliată ar fi de prisos. Merită de menționat aici aportul său la reformele realizate de Petru cel Mare și la activitatea diplomatică a Rusiei, având statutul de secretar secret al țarului. Astăzi, osemintele sale se află la mănăstirea Trei Ierarhi de la Iași. Datorită eforturilor depuse de Nicolae Iorga, în 1935, URSS a transmis României rămășițele domnitorului Moldovei.
Antioh Cantemir — fiul domnitorului Dimitrie Cantemir, Antioh, a avut un rol important în dezvoltarea limbii literare ruse și fondatorul poeziei rusești, fiind inițiatorul clasicismului în cultura rusă. S-a născut pe 10 septembrie 1709, la Constantinopol. Cunoștea limbile greacă, turcă, latină, italiană, rusă, franceză și engleză. Și-a început activitatea literară în anii 20 ai secolului 18, cu poezii erotice și traduceri din literatura franceză. Prin anul 1731, în timpul aflării sale la Londra, a studiat lucrările lui Descartes, Newton, Leibniz și Maupertuis. A introdus în limba rusă o serie de concepte filosofice, precum "idee", "concept", "deputat", "principiu", "observație", „natura", „substanță" („materie"). A exercitat funcția de ambasador al Rusiei la Londra (1732) și la Paris (1738). A fost consilier secret al împărătesei ruse Ana, titlu pe care l-a deținut anterior tatăl său, Dimitrie Cantemir, în timpul domniei lui Petru cel Mare. A murit la vârsta de 36 de ani de pleurezie (sau tuberculoză) la Paris.
Lider sovietic și mare strateg militar
Mihail Frunze — revoluționar, înalt funcționar sovietic și conducător militar. Tatăl său este un etnic român, Vasile Frunză (1854-1897), originar din satul Zaharovca, județul Tiraspol, gubernia Herson (astăzi, Ucraina). Vasile era un țăran iobag, pe moșia cneazului Dolgoruki, iar din cauza spiritului său rebel, a fost trimis în armată. După eliberarea țăranilor, pleacă la Moscova, unde absolvește Școala de Felceri. Este trimis la Bișkek, Turkmenistan, unde a servit în calitate de felcer, devenind foarte respectat și iubit de localnici. După 1879, s-a căsătorit cu rusoaica Mavra Bocikariova, stabilindu-se la Bișkek. Aici s-a și născut Mihail, copilul care urma să devină unul din cei mai importanți lideri ai Rusiei sovietice. În 1904, Mihail Frunze devine student la Institutul Politehnic din Sankt Petersburg și aderă la Partidul Social-Democrat, fiind arestat în noiembrie pentru promovarea ideilor revoluționare. A fost rănit în anul 1905, în timpul așa-numitei "Duminici sângeroase", o manifestație de protest în piața Palatului din Sankt Petersburg, înăbușită violent de autorități. Anume din acest moment devine unul din principalele figuri ai mișcării revoluționare din Rusia. A jucat un rol important în timpul revoluției din octombrie 1917 și războiul civil din Rusia. A deținut funcția de ambasador al Rusiei la Ankara, purtând negocieri cu Ataturk. A realizat reforma militară și este autorul doctrinei militare sovietice. A murit pe 31 octombrie 1925. Oficial, cauzele decesului sunt considerate ulcerul stomacal și intoxicarea generală a sângelui. Potrivit unor zvonuri, ar fi fost asasinat la comanda lui Lev Troțki sau Stalin. Este înmormântat pe 3 noiembrie, la Moscova, în zidul Kremlinului.
Un român basarabean, lider al bolșevicilor
Serghei Lazo — s-a născut pe 7 martie 1894, în satul Piatra, ținutul Orhei. Provine dintr-o familie veche boierească din Moldova. Fiind cadet la Academia Militară din Sankt Petersburg, se alătură Partidului Socialiștilor Revoluționari. În anul 1916 este mobilizat în armata imperială, unde continuă să facă propagandă bolșevică. În anul 1917 participă activ la preluarea puterii de către sovietici în Krasnoiarsk, Omsk, Irkutsk. În perioada războiului civil, conduce trupele din Siberia Centrală. După înlăturarea puterii bolșevice din Estul Rusiei, conduce trupele de partizani împotriva amiralului Aleksandr Kolceak. La 31 ianuarie 1920 cucerește puterea în Vladivostok. Pe 6 martie 1920 devine adjunctul președintelui guvernului provizoriu al Orientului Îndepărtat. 4-5 aprilie 1920 este arestat de trupele japoneze, fiind transmis ulterior albgardiștilor. Conform unor ipoteze, ar fi fost torturat și ars în soba unei locomotive, însă unii istorici ruși resping această versiune, care ar fi doar o legendă. În perioada sovietică, Lazo devine o figură emblematică, devenind un personaj al romanelor și filmelor artistice.
Comandant al submarinelor și erou al Uniunii Sovietice
Alexandru Marinescu (Aleksandr Marinesko) — este născut pe 13 ianuarie 1913, la Odesa, în familia marinarului român, Ion Marinescu, stabilit în Ucraina în 1893. Dorind să urmeze cariera tatălui, după clasa 6-a, pleacă pe vas. Pentru buna purtare și disciplina de care a dat dovadă, a fost trimis la școala de marinari, după absolvirea căreia devine un marinar de categoria 1. În 1930 se înscrie la Școala navală din Odesa. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, deține funcția de comandant al submarinelor sovietice. În 1942 a fost decorat cu Ordinul Lenin pentru contribuția la căutarea mașinii de cifrare a mesajelor „Enigma". Mașina nu a fost găsită, însă eforturile depuse au fost apreciate de autorități. În 1944 a fost decorat cu Ordinul Steagul Roșu pentru scufundarea vasului german „Siegfried". A intrat în istorie pe 30 ianuarie 1945, după ce a torpilat și scufundat nava germană "Wilhelm Gustloff", care avea 10582 oameni la bord (dintre care 8956 erau refugiați, majoritatea bătrâni, femei și copii). După război a devenit alcoolic. În anul 1949 a fost condamnat la trei ani închisoare pentru furt din averea socialistă. A murit la Leningrad pe 25 noiembrie 1963. În anul 1990, prin decretul președintelui URSS, Mihail Gorbaciov, a primit titlul de Erou al Uniunii Sovietice.
Lider al mișcării antibolșevice
Anton Turcul - născut pe 11 noiembrie 1891, după unele versiuni, la Tiraspol, după altele — la Tighina. Este mobilizat în primul război mondial. În 1918 aderă la mișcarea albgardistă, intrând în rândurile unităților de voluntari ale general-maiorului Mihail Drozdovski, înființate la Iași, care declară război puterii bolșevice. Este numit comandant al regimentului 1 și 2 Pentru executarea cu succes a operațiunii Perekop-Horly, este ridicat la rangul de general-maior. Lupta sa împotriva noii puteri din Rusia era determinată și de un motiv personal — trei frați au fost maltratați și uciși de bolșevici. În 1920 este nevoit să se retragă în Grecia, iar în 1923 participă la înăbușirea unei revolte comuniste în Bulgaria. În 1931 emigrează împreună cu familia în Franța, iar în 1933 încearcă să organizeze o tentativă de asasinare a lui Lev Troțki. În perioada exilului acționează pentru unificarea rușilor împotriva regimului bolșevic. Astfel, pe 28 iunie 1936, înființează Uniunea Națională Rusă a Combatanților, cu sediul la Paris. În scurt timp, sunt înființate filiale ale organizației în Albania, Argentina, Belgia, Grecia, Cehoslovacia, Iugoslavia etc. Lozinca mișcării devine: "Dumnezeu-Națiune-Justiție Socială". În programul său, organizația respinge principiile liberale și comuniste, pledând pentru restaurarea monarhiei, o "dictatură națională" și un rol sporit al statului în economie. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1944, se alătură Armatei Ruse de Eliberare, care acționa alături de Germania împotriva URSS. Este arestat în 1945 de forțele aliate, aflându-se doi ani după gratii. În august 1950 organizează o reuniune a veteranilor Armatei Ruse de Eliberare, în cadrul căreia Anton Turcul este ales în calitate de lider. Moare în noaptea de 19 spre 20 august 1957 la Munchen, fiind înmormântat pe 14 septembrie la Paris în prezența mai multor frați de arme și idei.
Cea mai îndrăgită voce a Uniunii Sovietice
Sofia Rotaru — este născută pe 7 august 1947, în satul Marșenița, raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți. A fost supranumită "Regina muzicii pop", a primit titlul de Artista a Poporului din URSS, Artista a Poporului din Ucraina, Artista a Poporului din Republica Moldova. În 2000 a fost numită "Cântăreața secolului XX". Are la active peste 500 de piese, interpretate în limba rusă, română, ucraineană, bulgară, sârbă, poloneză, germană, franceză, italiană, spaniolă, engleză etc. Este una din cele mai bine plătite vedete din fosta URSS. În anul 2008, aceasta și-a declarat venituri de 62 milioane dolari. A colaborat cu compozitorul Petre Teodorovici și poetul Grigorie Vieru.
