Motto:
"Iancule, Iancule mare
Tu ne-ai dat nume de soare
Cât vom trăi, cu noi vei fi!"
BUCUREȘTI, 10 sept — Sputnik, Dragoș Dumitriu. Astăzi s-au împlinit 145 de ani de la adormirea, cu fața la cer, a eroului Ardealului și al luptei românilor pentru identitate națională, Avram Iancu. S-au scris și s-au cântat multe și nenumărate creații dedicate eroului, "Moțului între moți", "Crăișorului munților"… — sufletului care nu mai poate suporta nedreptatea și rostește acel fără de întoarcere "No gata, no hai!".
Românii îl iubesc pe Avram Iancu, fie că e vorba de venerația ardelenilor, de sentimentalismul aprig al moldovenilor sau de admirația muntenilor. Avram Iancu se înscrie astfel alături de cei câțiva, puțini la număr, care unesc în sentimentul de mândrie națională toți românii, de la Nistru pân´la Tisa.
Duhul lui Iancu, cel născut odată cu Revoluția din Apuseni și coborât pe sufletul românesc odată cu trecerea în eternitatea legendei în acel 10 septembrie 1872, Duhul lui Iancu este unic, pentru că, spre deosebire de alte duhuri ale devenirii națiunii, acesta este imediat prins, îndrăgit, trecut în rândul axiomelor, al postulatelor care nu mai trebuie demonstrate sau înțelese. Avram Iancu pur și simplu există în istoria fiecăruia, așa cum există limba română, Dunărea sau Carpații.
Întreabă un oltean, un basarabean sau un dobrogean despre Avram Iancu — nu contează că-i știe sau nu istoria, pur și simplu simți cum îi bate inima ceva mai repede, cum i se aprind ochii, măcar pentru o clipă, cât fâlfâirea Tricolorului — acesta e Duhul lui Avram Iancu. Asta pot mărturisi eu, "sudist" 100%…
"Poetul pătimirii noastre", Octavian Goga, scrie o pagină de cea mai intensă trăire națională, pe care o și citește în „templul moților", la Câmpeni, dând o lecție de ce înseamnă să fii rege… însuși regelui Ferdinand. Cred că nu a existat, în toată creația spirituală românească, un omagiu mai frumos adus eroului, decât acest îndemn adresat monarhului României Mari:
"Ascultă, Sire, acest fluier cu toate poveștile lui! E fluierul țăranilor noștri, fluierul lui Iancu, fluierul fermecat, în cântecul lui e toată mântuirea noastră!".
"În coborarea amurgului se vor aprinde iar focuri pe culmi, fumul lor se va ridica la cer paşnic şi blând ca fumul jertfei bine primite, va picura din nou glas de fluier printre crengile brazilor, ca o chemare de departe": „Astăzi cu bucurie, Românilor veniţi!"
Spunea Goga "Ardealul o mie de ani și-a muiat deznădejdea în jale și s-a mângâiat cu visul", iar Avram Iancu a trăit la răspântia vremurilor și "credința lui s-a înfipt adânc în conștiința neamului".
"O justiție imanentă, veșnică și implacabilă, a rectificat povestea noastră și-a răsplătit martiriul eroului. În fața mormântului de la Țebea se închină o Românie, așa cum a visat-o el cu Bălcescu la focul de pe creste, sau cum a văzut-o ca o fantomă în arătările lui de pribeag nebun".
Dintre sutele, poate miile de cântece ale legendei lui Avram Iancu l-am ales pe cel al clujenilor de la "Semnal M", formația excepționalului artist care a fost Iuliu Merca. Versurile, inspirate din creația poetului Eugen Frunză (trăitor la Cernăuți, autor și al vechiului imn de stat al României), sunt un adevărat imn al mândriei de a fi român:
"Iancu mergea pribeag pe munte
Cânta din fluier sângerând
Nu era cântec era sânge
Țara pe fluier, noapte pe cânt
Moții crestau toiege arme
Parcă săreau scântei sub cuțit
Se zbuciuma sălbatec lemnul
Codrul vuia înnebunit
Iancule, Iancule mare
Tu ne-ai dat nume de soare,
Cât vom trai, cu noi vei fi!"
În creuzetul muzicii se îmbină lirismul suferinței cântecului ardelean, clocotul tribal, ancestral, al sângelui dac și epicul, eroismul, inspirat de Avram Iancu. Ascultați acest cântec — și simțiți-vă numele de soare: Avram Iancu!
