BUCUREȘTI, 9 aug — Sputnik, Dragoș Dumitriu. Povestea o cunoaștem din legende — un conducător genial și de o vitejie fără seamăn, născut din păcate într-o țară mică și supusă unui imperiu, se hotărăște să se lupte cu destinul. Reușește, profitând și de interesele divergente ale puterilor Europei și făcând orice sacrificiu personal.
Mihai Viteazul a stârnit un curent eroic în toată lumea creștină, alături de el luptând viteji din Serbia și Albania, ba chiar și un faimos aventurier englez. Alcătuiește o armată eficace, bazată pe soldați profesioniști și pe voluntari sârbi, experimentați în luptele cu turcii în Balcani.
Planurile lui Mihai Viteazul au fost pe cât de mărețe, pe atât de realiste — acest din urmă aspect fiind apreciat și de curtea imperială austriacă. L-au folosit pentru a redesena politic regiunea, apoi au decis că nu trebuie să meargă mai departe, dar mai ales să nu scape de sub control o asemenea personalitate puternică.
A urmat trădarea, mai întâi fiind ucis comandantul său de încredere sârbul Baba Novac — Starina Novak, pe numele său sârbesc — un uriaș, bătrân de peste 70 de ani, despre care se spune că avea o forță herculeană. Baba Novac și sârbii săi au fost singurii care au luptat voluntar alături de Mihai, fără a pretinde vreo plată. Novac a făcut minim de vitejie în toate luptele, a ocupat în numele lui Mihai Moldova până la Hotin, a oprit doar cu voluntarii săi sârbi invazia unei importante armate poloneze în zona Prahovei.
Baba Novac a fost ucis în urma unui complot al nobilimii maghiare, fiind arestat în timp ce se afla într-o solie diplomatică și executat în chinuri groaznice și ars pe rug în piața publică din Cluj. Însuși sultanul Mehmed al III-lea și-a exprimat disprețul față de cei care-l uciseseră pe Novac, spunând că un asemenea viteaz merita să moară în luptă, nu printr-o mișelie. Fiul cel mare, Gruia (lui) Novac avea să-i urmeze bătrânului comandant ca legendă a luptei pentru dreptate și libertate, devenind unul dintre cei mai vestiți haiduci.
Mihai revine în Cluj după marea victorie de la Gorăslău și pune un steag valah pe locul unde fusese torturat prietenul său. Peste numai câteva zile, pe 9 mai stil vechi, 19 stil nou, este atras în capcană de generalul imperiului, Giorgio Basta, la comanda împăratului Rudolf al II-lea — și este asasinat de un grup de mercenari valoni.
„Şi aşea s-au plătitu lui Mihai-vodă slujbele ce-au făcutu nemţilor" scrie scurt și concluziv Miron Costin.
Ură, legăminte și povești eroice de după moarte
Letopiseţul Cantacuzinesc povestește batjocura la care a fost supus trupul voivodului: „Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din ‘ceputul lumii". Asasinii nu au permis ca trupul să fie înmormântat creștinește și abia după trei zile, voluntarii sârbi au reușit să ia trupul și să-l îngroape pe câmpia Turzii. Desigur, este una dintre istorii, existând mai multe variante ale îngropării trupului voievodului. Dar, dată fiind ura demonstrată de nobilii maghiari sunt greu de crezut variantele mai faforabile lui Basta și mercenarilor săi; în același timp, sunt mai multe versiuni ale faptului că oștenii credincioși l-ar fi îngropat.
Capul retezat al voievodului are o poveste mai complicată, care se împletește cu istoria noastră, căpătând o adevărată sacralitate pentru ființa națională a României.
Capul a fost mai întîi arătat generalului Basta, apoi lăsat pe hoitul unui cal ucis când a fost omorât și Mihai. Unele legende spun că ar fi fost chiar calul cel alb al Viteazului…
Conform unor versiuni istorice, printre care și Letopisețul Cantacuzinesc „Turturea paharnic, el a furat capul lui şi l-a adus adus in tara, de l-a slujit şi l-a îngropat cu multa cinste ca pe un domn". Letopisețul Cantacuzinesc scrie chiar de un legământ între acest credincios și marele voievod:
"Și de sa va prinde lui Mihai vodă să pieie într-alta ţară, să nu-i lase oasele acolo, ci să le aducă în Ţara Românească. Iar de se va prinde să pieie acest postelnic Turturea într-altă ţară, să nu-i lase Mihai vodă oasele, ci să le aducă în Ţara Românească să le îngroape.
Deși numele boierilor Turturea (sau Turtulea) apare ca proprietari ai unor importante moșii în actuala zonă Ilfovului dar și în Dolj, cronicile care povestesc de pribegia lui Mihai la Viena nu-I amintesc numele. Este posibil deci ca acest nume, plin de semnificații, să fie luat ulterior aducerii capului — și sub el să se ascundă unul dintre bravii căpitani ai Viteazului, care ar fi avut interesul să I se piardă identitatea. Unul dintre motive ar fi chiar moștenirea sacră — capul lui Mihai Viteazul.
Un argument în acest sens ar fi acela că faima voievodului și a marelui său act politic și militar se transformase în legendă — iar ura nobilimii maghiare nu s-a potolit odată cu moartea românului care îi învinsese.
Începând cu „pângărirea" mânăstirii Dealu de către prințul Gabriel Bathory în 1610, continuând cu tentativele de jaf din 1690 și 1738, tot din parte unor grupuri maghiare și habsburgice, dar și cu marele cutremur din 1802, capul voievodului este sub amenințare.
Capul lui Mihai Viteazul — incredibilul pelerinaj al unui simbol sacru național
Pericolul reapare odată cu primul război mondial, după înfrângerile suferite de armata română și pericolul ocupării țării de către germani și aaliații lor, austro-ungarii și turcii, Nicolae Iorga îi cere și îl ajută pe preotul Alexandru Dolinescu de la liceul militar de la manastirea Dealu să ia capul voievodului și să-l ducă la mitropolia din Iaşi.
La scurt timp însă apare pericolul ocupării totatale a României și atunci, în 1917, Petrache Gârboviceanu, administratorul Casei Bisericilor și apropiat al lui Spiru Haret primește sarcina, din partea ministrului Cultelor I.G. Duca de a duce capul Voievodului Unirii în Imperiul Rus, către Cherson și Crimeea.
„Din autoritățile civile multe au fost trimise la Cherson, aşa spre pildă am pornit acolo pe Gârboviceanu şi i-am incredinţat capul lui Mihai Viteazul luat de la Manastirea Dealului în momentul invaziei germane, nu care cumva acest adevărat simbol al unității noastre naționale să cadă în mainile duşmanilor, şi in special ale ungurilor", scrie I.G. Duca în „Amintiri politice".
Petrache Gârboviceanu are parte de multe aventuri, Rusia trecând prin perioada Revoluției, iar zona Crimeei fiind una dintre cele mai disputate. Craniul este ascuns într-o cutie de pălării și așa se reușește aducerea cu bine în țară.
În 1920, este readus la Mânăstirea Dealu, într-o adevărată procesiune națională condusă de regele Ferdinand, cel care a avut un adevărat cult pentru Mihai Viteazul. De atunci, comentează poetic istoricii, capul lui Mihai Viteazul și-ar fi găsit liniștea.
Cel care a înțeles că figura lui Mihai trebuie să devină un stindard național a fost un alt idealist al României independente și puternice, Nicolae Bălcescu. Lucrarea vieții, dedicată acestui măreț scop, „Românii sub Mihai Voievod Viteazul" apare postum, prin grija unui personaj cheie al culturii, limbii și istoriografiei române, Alexandru Odobescu.
O poveste mai puțin cunoscută — moștenirea Viteazului și Rusia
Alexandru Odobescu a fost cel care, prin cercetările sale, a redat românilor paginile istoriei vechi; în același timp, a cercetat și aspecte importante legate de Mihai Viteazu — lui datorându-i-se realizarea primelor schițe ale craniului voievodului. Odobescu tipărește pentru prima dată în volum lucrarea fundamentală a lui Bălcescu în anul de cumpănă 1877, marele voievod aducând astfel un plus necesat spiritului patriotic exact când trebuia — în momentul deciziei ca România să intre în războiul ruso-turc pentru a-și obține independența.
Menționăm că Alexandru Odobescu era fiul colonelui Ion Odobescu, ofițer al armatei ruse și cel care (re)crează, în 1840, armata Țării Românești. Alexandru Odobescu a fost căsătorit cu Alexandra (Sașa), fiica naturală a contelui Pavel Kiseleff, intensa lui activitate culturală fiind mult susținută de familia din Rusia. Alexandru Odobescu este cel care a avut un cuvânt greu de spus în cariera marelui Nicolae Iorga, cel care avea să contribuie imens la cultura română.
Pentru că tot am adus vorba de Rusia, să amintim că imperiului de la răsărit își datorează azi existența una dintre cele mai importante ctitorii ale lui Mihai Viteazul. Este vorba de biserica (și mănăstirea) ridicată în 1595 la Brăila, ca prinos de recunoștință după ce Mihai a eliberat cetatea de sub stăpânirea turcilor.
Academicianul Constantin C. Giurescu consemnează: „O jumătate de secol mai târziu, la 2 noiembrie 1644 locuitorii orașului doreau să reclădească lăcașul ajuns în stare rea, sau chiar dărâmat de turci, după moartea Viteazului."
Mitropolitul Meletie al Proilaviei se decide să ceară ajutor țarului Mihail Romanov, fondatorul dinastiei Romanovilor, și pleacă la Moscova ducând scrisori din partea domnitorului Matei Basarab, a Patriarhului Partenie, dar și a fraților călugări ce slujeau la ctitoria Viteazului, mânăstirea Sfântul Nicolae.
Prin scrisoarea din 15 noiembrie 1644, scrisă de frații de la mânăstirea Sf. Nicolae din Brăila, mitropolitul îl înștiința pe țar de greutățile preoților și credincioșii brăileni din cauza turcilor care au ars biserica voievodului Mihail și „mitropolia cea mică pe care am avut-o pentru credința neamului creștinesc…".
„Brăilenii îl rugau pe țar să-i ajute să reconstruiască bisericile arse", scrie Mădălina-Catrinel Banciu în „Brăila de altădată" . La 28 martie 1645, „țarul acordă mitropolitului Meletie ajutorul cerut".
Închei cu remarca de la începutul acestui text — tragismul destinului Marelui Voievod seamănă întrucâtva cu destinul României: viteazul care a îndrăznit să viseze că își va putea uni și ridica țara a fost folosit și trădat de „lumea civilizată" în ale cărei vorbe frumoase și „gândire evoluată" s-a încrezut.
.jpg){kind=link}