BUCUREȘTI, 2 aug — Sputnik, Dragoș Dumitriu. Numele vicepremierului rus Dmitry Rogozin stârnește reacții puternice în opinia publică românească. Începând cu 2014, când a avut loc primul incident cu interzicerea survolului prin spațiul aerian românesc unei aeronave în care se afla Rogozin — și încheind seria cu episodul de acum câteva zile, Rogozin s-a aflat în prim planul controverselor care definesc viziunea încordată a multor români despre Rusia.
La rândul său, vicepremierul rus nu a reacționat într-un stil diplomatic, ci mai curând într-unul amintind de cel al lui Donald Trump… numai că lui Trump i s-ar ierta, pe când declarațiile pe rețelele de socializare ale lui Rogozin au generat reacții oficiale ale MAE român, multe dintre ele normale.
Pe de altă parte, Corneliu Vadim Tudor îmi declara într-o emisiune că Rogozin a pus umărul la eliberarea lui Ilie Ilașcu din închisoare în sensul că la el ar fi apelat "Tribunul", iar Rogozin ar fi intervenit până la Putin pentru eliberarea patriotului moldovean.
Dmitry Rogozin s-a născut pe 21 decembrie 1963, la Moscova, tatăl său fiind un cunoscut istoric militar sovietic. A absolvit jurnalismul şi economia la Universitatea de Stat din Moscova, are studii diplomatice și este doctor în filosofie. Este o personalitate complexă, care îmbină cultura cu radicalismul patriotic.
A intrat în politică alături de faimosul general Aleksandr Lebed, de orientare naționalistă, de dreapta. Una dintre preocupările sale permanente în politică a fost întotdeauna apărarea comunităţilor ruse din străinătate. Această preocupare, dar și legătura sa spirituală cu generalul Lebed, cel care a comandat Armata a XIV-a staționată în Transnistria, explică insitența cu care abordează acest subiect.
Între 2008 și 2011 a fost şeful Misiunii Rusiei la NATO, cu rang de ambasador, şi Reprezentant Special al Preşedinţiei Federaţiei Ruse la negocierile privind strategia de apărare antirachetă.
Interviul pe care îl prezentăm a fost realizat în acea perioadă, mai precis la începutul lui aprilie 2011, de jurnalista Gabriela Ioniţă. Este un interviu complex, axat mai ales pe problematica internațională, a relațiilor cu SUA și NATO, cu schemele complexe ale intereselor marilor puteri. Dialogul este viu, meritul fiind și al inetrvievatului — și al ziaristei.
Este abordată și problematica relației cu România, pe scurt, prefigurând parcă momentele de tensiune ce aveau să vină câțiva ani mai târziu.
Reproducem câteva pasaje din articol, meționând că Gabriela Ioniță a publicat interviul în "Cadran politic", unde îl puteți citi integral.
Gabriela Ioniță: Care este cel mai important aspect pe care Occidentul pare incapabil să-l înţeleagă referitor la Rusia?
Dmitry Rogozin: În ceea ce priveşte aspectele neînţelese de Occident despre Rusia, mă tem că moştenitorii şcolii vestice de sovietologie şi rusologie nu au o problemă a înţelegerii depline, ci mai degrabă o oarecare criză de „supraînţelegere." Experţii occidentali ştiu prea multe şi, de multe ori, această supraîncărcare informaţională îi împiedică să tragă concluzii simple şi evidente. Da, Rusia este o ţară complexă, dar este suficient să o priveşti cu dragoste şi lucrurile se aşază pe făgaşul normal. Sau, cel puţin, să o priveşti fără o ură animalică.
(…)
Gabriela Ioniță: Diplomaţia este o artă a negocierii şi conferă eleganţă relaţiilor internaţionale. Dar, spre deosebire de dumneavoastră, eu cred că înseamnă şi politică. Deci, din perspectivă politică, care sunt acele aspecte asupra cărora Rusia nu este dispusă să negocieze în cadrul scutului antirachetă?
Dmitry Rogozin: Pentru noi, linia roşie în negocierile privind apărarea antirachetă se trasează pe următoarele puncte nevralgice: în primul rând, suntem categoric împotriva desfăşurării de radare şi alte componente ale sistemului antirachetă în Europa de Nord-Est, Scandinavia, Polonia şi ţările baltice. Acolo (n.r.: Scandinavia şi ţările baltice) nu pot ajunge rachete din Sud, şi nimeni, cu excepţia generalului Moroz (n.r.: Îngheţ) şi a urşilor polari, nu prezintă vreun pericol pentru această regiune. Orice încercări de a amplasa acolo elemente ale scutului antirachetă american vor fi considerate de noi drept neprietenoase, deoarece pot fi îndreptate numai împotriva Rusiei. În al doilea rând avem în vedere garanţiile că desfăşurarea elementelor scutului de apărare antirachetă nu va aduce prejudicii potenţialului strategic al Rusiei şi nu ar atrage după sine ameninţări la adresa securităţii populaţiei noastre. Dacă nu vor fi aduse astfel de garanţii, atunci nici noi nu vom putea veni în întâmpinarea partenerilor noştri. În sfârşit, a treia problemă — considerăm că este inacceptabilă militarizarea spaţiului cosmic. Plasarea armelor în cosmos reprezintă o consecinţă inevitabilă a dezvoltării tehnologice a sistemelor de apărare antirachetă şi e bine să avem în vedere acest lucru. Sperăm că vom cădea de acord în avans că nu se va trece de această linie.
Gabriela Ioniță: Care sunt şansele reluării negocierilor pe Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa (CFE), după ce discuţiile pe strategia de apărare antirachetă vor fi ceva mai consistente? Vă întreb deoarece România şi Turcia — posibile gazde ale elementelor scutului antirachetă NATO fac parte din acele zone limitrofe din tratatul CFE…
Dmitry Rogozin: Dacă vom reuşi să realizăm propunerea Rusiei cu privire la reorientarea planificării militare a NATO şi Rusiei, la ieşirea din paradigma „unul împotriva celuilalt", iar scutul european antirachetă să fie un sistem comun cu responsabilităţi clar conturate, atunci necesitatea de a avea un tratat CFE va dispărea. Crearea unui sistem de apărare antirachetă european comun va duce la un alt nivel de încredere şi de cooperare între părţi, astfel încât nu va mai fi nevoie să calculăm limitările pe flancuri. Vom merge oricum pe o calitate cu totul nouă a schimbului de informaţii. Şi, desigur, aceasta va elimina multe dintre diferenţele şi îngrijorările actuale.
Gabriela Ioniță: Dintre toţi partenerii europeni ai NATO care şi-au reajustat politicile privind relaţia bilaterală cu Rusia, România pare incapabilă să găsească o modalitate în acest sens. Cred însă că nici Rusia nu este prea dispusă la dialog. Greu de înţeles, deoarece Rusia e un stat care (prin vorbele premierului Putin) apreciază loialitatea. Trebuie România condamnată pentru că e un partener loial al Alianţei Nord-Atlantice?
Dmitry Rogozin: Nu. Dar cred că nu este nici vina Rusiei pentru faptul că România ocupa în Consiliul NATO — Rusia o poziţie aparte. Mai degrabă, întrebarea ar trebui adresată întâi la Bucureşti, nu la Moscova. România încearcă să îşi consolideze rolul său în regiune, dar metodele prin care operează, eu personal consider că sunt de natură să nască suspiciuni. De exemplu, politica în privinţa Republicii Moldova în mod clar vizează un Anschluss (n.r.: unire), aspect care nu are cum să nu neliniştească, mai ales că pe Nistru există un „conflict îngheţat", mereu gata să izbucnească. Apoi, multe dintre declaraţiile publice rostite de către preşedintele Băsescu au un caracter duşmănos la adresa Rusiei. Greu de crezut că acest lucru poate fi propice unui dialog. Sper că este doar retorică. Însă acest lucru nu poate să nu ne mâhnească.
(…)
Gabriela Ioniță: Aţi cerut desfăşurarea unei anchete asupra războiului cibernetic cu Iranul (prin utilizarea virusului Stuxnet), atenţionând asupra pericolului declanşării unui nou Cernobâl. Ce reacţii aţi primit din partea partenerilor?
Dmitry Rogozin: Nu sunt îndreptăţit să divulg cum au reacţionat la aceasta partenerii mei din cadrul Consiliului Rusia-NATO. Vă spun altceva: nu-mi place că NATO consideră tema apărării împotriva atacurilor cibernetice un subiect-tabu în discuţiile cu Rusia.
