Zilele trecute am participat în frumosul oraș Viena la o conferință a jurnaliștilor români din Diaspora, sub egida UJRP. De câțiva ani Viena a devenit centrul presei românilor din străinătate și o adevărată capitală a Diasporei românești unde se iau cele mai bune decizii pentru interesul național și de coordonare a relației cu Țara Mamă și Bucureștiul.
În timpul liber organizatorii ne-au oferit o interesantă excursie la citadela medievală Kahlenberg, care de pe un deal ce străjuiește Viena se poate observa o priveliște magnifică.
La Kahlenberg venea studentul Mihai Eminescu pentru a scrie și recita poezii, după frământările sufletești privind destinul românesc sau după o poveste de dragoste fulgerătoare și tumultoasă. În vârful dealului Kahlenberg ești întâmpinat de un însemn memorial în cinstea lui Jan Sobieski, regele polon care a salvat Viena și Europa creștină de invazia turcească și musulmană. Aici în cinstea victoriei lui Sobieski austriecii au ridicat o frumoasă biserică catolică, în care se ține și astăzi liturghia în limba poloneză, ca un semn de recunoaștere a rolului Poloniei în apărarea fundamentelor iudeo-creștine ale bătrânului continent. Nu mare mi-a fost surpriza să asist la biserica catolică cu hramul Sf. Iosif la o ceremonie catolică de căsătorie a unor tineri polonezi veniți special să-și unească destinele în fața lui Dumnezeu, ca un omagiu adus lui Jan Sobieski apărătorul creștinătății. Pe pereții bisericii se pot vedea plăcuțe comemorative. Una dintre ele este montată de către Academia Română în 1999, și pe care se poate citi, în românește: "În memoria soldaților români care în anul 1683 la despresurarea Vienei au contribuit la salvarea orașului".
De la biserică am mers la restaurantul cu terase largi în care se vedea întreaga Vienă și Dunărea albastră fremătând ca un vals de Strauss. La un pahar de bere vieneză am admirat priveliștea minunată și parcă am trăit aievea istoria bătăliei de la Kahlenberg.
În 1682, ca urmare a unui conflict subsidiar între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman, sultanul declară război împăratului Leopold I. Ungaria era pașalâc turcesc. Oștirile musulmane pornesc în aprilie 1683 și ajung în preajma Vienei pe 14 iulie, începând asediul orașului. În acel an, în Moldova domnea Gheorghe Duca (1678 — 1683), iar în Țara Românească Șerban Cantacuzino (1679 — 1688). Ca vasali ai Imperiului Otoman, ei au trebuit să participe la campanie cu circa 4 până la 7 mii de oșteni fiecare. Ținta finală a atacului au aflat-o abia când au ajuns la Székesfehérvár (Stuhlweißenburg), în Ungaria. Din cauză că turcii nu le-au acordat încredere românilor, aceștia au fost puși să execute sarcini în domeniul infrastructurii, să construiască două poduri pe Dunăre, unul în amonte și altul în aval de Viena. Pentru aceasta, românii și-au stabilit tabăra pe un deal în pădurea Schönbrunn, acolo având lemn din belșug.
Sultanul Mehmed al IV-lea îi încredințează marelui vizir Kara Mustafa comanda oștii turcești. Primul atac îl dă hoarda tătară ce se cifra la circa 40.000 de călăreți ceea ce reprezenta dublul apărătorilor din jurul Vienei. După năvălirea tătară împăratul Leopold I se refugiază cu familia la Linz, în același timp circa 50.000 de locuitori părăsesc Viena. Graf (grof) Ernst Rüdiger von Starhemberg preia conducerea apărării orașului, gata să moară pentru Hristos. Pe 15 iulie la o zi după sosirea armatei otomane Rüdiger refuză capitularea, sperând cu numai 11.000 de soldați și 5.000 de locuitori și voluntari să reziste atacului turcesc, până la sosirea ajutorului din afară. Conștient de importanța momentului pe 15 august Regele Jan III Sobieski pornește din Cracovia în direcția Vienei în fruntea unei oști poloneze.
Și atunci ca și astăzi polonezii au simțul istoriei. La 3 septembrie oastea otomană ocupă Burgravelin, și la 4 septembrie reușesc să facă o breșa de 10 m lățime în turnul de apărare. La 6 septembrie Löwelbastei (bastionul Leului) avea o breșă de 12 m lățime. Vienezii erau disperați. Pe 6 și 7 septembrie trupele de eliberare erau la 30 km de Viena cu cele bavareze, săsești și franco-șvăbești și cu trupe din Veneția.
În ziua istorică de 12 septembrie 1683 trupele de eliberare denumite Liga creștină însumează 70.000 de luptători. Sub conducerea regelui polonez Jan Sobieski înfrâng oastea otomană cu tactica husarilor polonezi. Bătălia a avut loc pe dealul Kahlenberg. Kara Mustafa, nu se poate hotărî să continue asediul (lasă 5000 de mineri să continue munca subterană de subminare a zidului de apărare) sau să pornească atacul împotriva trupei de eliberare a orașului. Datorită atacului ucigător al „Ligii creștine" turcii se retrag în dezordine, căutând să-și refacă rândurile la Györ în Ungaria.
În ziua bătăliei decisive de pe dealul Kahlenberg, românii au privit desfășurarea evenimentelor cu pasivitate din tabăra lor. Acțiunile domnitorului muntean au contribuit într-o mare măsură la depresurizarea Vienei, permițând creștinilor să cunoască dinainte intențiile turcilor și oferindu-le răgazul pentru a-și regrupa și întări forțele, conform wikipedia.ro.
Generalul Wallenstein îi laudă pe români pentru „acele frumoase fapte", ca și „pentru bunele cugete ce hrănești în inima ta", iar Kunitz, rezidentul austriac din tabăra turcească, aflase că domnitorul dorea „victoria armatelor împăratului asupra dușmanului ereditar și înfruntarea trufiei sale" și emite un raport cifrat, destinat coaliției creștine, în legătură cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino. Drept recunoștință, după bătălie Șerban Cantacuzino a primit de la împăratul Leopold I titlul de conte al Sfântului Imperiu Roman. Cei doi conducători au continuat să poarte o corespondență secretă în vederea organizării unei cruciade de eliberare a Constantinopolului, în fruntea căreia urma să se afle chiar domnitorul român. Acesta fusese recunoscut de Austria și Rusia ca urmaș al împăraților Cantacuzini.
În timpul asediului, Șerban Cantacuzino a poruncit ca în fața cortului său să fie ridicată o cruce mare de 5 metri din stejar, vizibilă de la mare depărtare. Aceasta purta o inscripție latină cu dublu sens, însăși cei 10 — 12 mii de români rugându-se pentru izbânda împăratului și atât. Crucea originală se regăsește azi la castelul Geyerau din Ljubljana.
Ca urmare a înfrângerii, Kara Mustafa este strangulat cu funia de mătase ca și fii sultanului.
Drept amintire vienezilor, Șerban Cantacuzino a mai lăsat pe câmpul de bătălie și un steag de luptă. Acesta este realizat din mătase peste care a fost pictată în ulei icoana Mântuitorului stând pe tronul împărătesc, binecuvântând cu mâna dreaptă și ținând Evanghelia deschisă în mâna stângă. În dreapta lui Iisus se află înscris în românește „Vitejia dreaptă să biruească" și trei stele cu câte șase raze, dispuse una sub alta. Steagul a ajuns la muzeul din Dresda de unde, în 1937, a fost readus în România și expus la Muzeul Militar din București.
Sigur că la 1683 central-europenii au știut să-și apere identitatea în fața invaziei turco-tătaro-isalmiste, fapt ce atestă identitatea unor valori comune a polonezilor, maghiarilor, austriecilor și românilor în această parte încercată a continentului.
Sursa: Napocanews.ro
