Mărturisesc că inițial m-a revoltat știrea cumplitului accident de munte — copii morți într-o expediție de iarnă, pe un munte greu, periculos! Mă gândeam că supunerea copiilor nu doar la un efort colosal, dar și la pericole cum sunt cele ale alpinismului și mai ales ale expedițiilor pe timp de iarnă — ei bine așa ceva ar trebui condamnat, m-am gândit pentru o clipă. Și îmi venea în minte episodul "micului Hercule", când o lume întreagă l-a blamat pe un individ care își transformase copilul, neajuns la adolescență, într-un culturist. Ori, în comparație cu "trasul de fiare" al respectivului copil, expediția pe munți înalți prezintă mai multe pericole — față de cele enumerate mai sus, să adăugăm expunerea la radiații ultraviolete, forțarea aparatului respirator și chiar cardio, a organelor interne, mă rog, multe alte aspecte îngrijorătoare.
În același timp, îmi vine greu să scriu despre cei ce au murit pe munte. În decursul zecilor de ani de umblat pe cărări și creste, dar și ca ziarist care a scris multe articole despre munte și oamenii săi, am cunoscut — nu știu nici acum cum să le spun?— victime, jertfe, eroi?… Am cunoscut-o pe steaua alpinismului feminin românesc Taina Duțescu — Coliban, un om de litere de prim rang, al cărui destin nu s-a încheiat la catedra Universității sau la masa de scris, ci în ghețurile din Dhaulagiri, alături de tovarășa ei de înălțimi, Sanda Isăilă. Lector univesitar la Limbi străine, Taina Duțescu era o persoană cu o educație aleasă — nu ai fi zis că e locomotiva umană capabilă să lase în urmă un batalion de vânători de munte! Trupurile lor au fost găsite în mormântul zăpezilor veșnice din Himalaya, după 24 de ani…
O altă figură de care îmi aduc aminte cu mare drag a fost Mihai Cioroianu, "Galiani", cum i se spunea, cel mai mare himalayst al anilor 90. Nici despre acest lungan slab, cu ochelari de vedere cu lentile groase, nu ai fi crezut că e capabil de atâta putere; fiindcă muntele, efortul acela colosal prin care treci peste distanțe enorme, diferențe mari de nivel, pasaje tehnice, zone expuse și periculoase datorită condițiilor climatice, altitudinii cu aerul rarefiat, greutatea din spate, efortul fiecărui pas prin zăpadă sau cu colțarii pe gheață, viscol, temperature scăzute… și câte și mai câte prin care nu treci numai cu fizicul, ar fi imposibil, ci mai ales cu puterea voinței.
Mihai Cioroianu reușise să urce doi dintre "zeii" Himalayei, Nanga Parbat, nu degeaba supranumit "Muntele Ucigaș", și un alt "optmiar", Gasherbrum II. Și-a găsit sfîrșitul în mod ciudat, pe cel mai dificil dintre "optmiari", Chogori, sau K2, fiind lovit de un bolovan plecat dintr-o avalanșă, care a lovit o stâncă ricoșând apoi în spatele lui Mihai — parcă îl căuta! A fost înmormântat pe muntele uriaș, la peste 6000 de metri altitudine. Mihai dorise cu tot dinadinsul să meargă în această expediție, deși atât eu cât și alții insistasem să aleagă un munte mai ușor, fiindcă doar cu câteva luni înainte făcuse o formă ușoară de hepatită din cauza efortului la care își supunea corpul. Ca și pentru alți sportivi ai muntelui români, problema banilor, a costului expediției, era dificilă; Mihai era un om cu venituri modeste, iar oferta făcută de o expediție occidentală, care avea în proiect o "premieră" și care și-l dorea ca om de bază datorită reușitelor sale pe munte, l-a făcut să provoace destinul.
Au fost Mihai Cioroianu sau Taina Duțescu eroi sau nebuni? Pentru montaniarzi nu există nebuni. Pentru munte există o anumită nebunie.
Nu am cunoscut-o pe micuța alpinistă Dor Geta Popescu. Tatăl ei însă, Ovidiu, mi-a fost coleg în liceu, chiar un amic. Cu toate acestea nu știam de pasiunea lui extraordinară pentru munte, deși la "Mihai Viteazu" eram mai mulți care aveam această "boală"; era microbul generației noastre, ca și a generației părinților noștri. Muntele se "moștenea" din tată în fiu, aș putea spune, poveștile părinților ne trezeau dorul de aventura culmilor.
Ovidiu a făcut mai mult — și-a dus cele două fete, Crina "Coco" și Dor Geta acolo unde niciun adolescent din România nu mai fusese — pe cei mai înalți vulcani ai lumii, munți de peste 5, 6, 7000 de metri. Performanțe uluitoare — de fapt, motive de uimire pentru lumea întreagă! Ce a făcut pentru România această familie, care acum a dat și jertfă grea, generațiile de zi nu mai înțeleg.
Citeam acum câțiva ani cum un personaj internautic își afișa ideile… idioate, cum să le spun, de ființă involuată — bineînțeles pe un blog de concepție agreată actualmente, numit "Rezistența urbană" — aruncând cu noroi în efortul de a se strange bani pentru o expediție a Crinei Popescu, pe atunci în vârstă de 16 ani. Nu are rost să reproduc textul, este o mizerie din toate punctele de vedere, dar faptul că un ins, oricât de retard ar fi, a îndrăznit să scrie așa ceva, înseamnă că există un segment care gândește așa. Crina aducea un nou record, un plus de valoare la capitolul palmares sportiv național — dar multora nu le pasă asta, ce le aduce lor, direct, în buzunar?
Revin însă la tragedia familiei, dar și la revolta mea de început — copii supuși unor eforturi colosale. Mă uit și văd cum această superbă, excepțională Cătălina Ponor a câștigat, la aproape 30 de ani, competiția continentală la cel mai greu aparat al gimnasticii, bârna. Îmi aduc aminte cum Nadia, la doar 14 ani, se lupta cu o altă frumusețe matură, la acea dată rusoaica Ludmila Turișceva. Părea o nebunie, dar echipa de copii a României, Nadia, Teodora, Mariana și celelalte au câștigat, ducând, în următorii ani, la scăderea dramatică a vârstei concurentelor. Iar copilele acelea începeau o muncă infernală de la cinci — șase ani… Câtă bucurie am simți noi, toți românii, atunci — dar cât chin, la propriu, înduraseră acele biete fetițe pentru clipa noastră de mareție. România era MARE, o avea pe Nadia! Nadia era româncă — eram lăudați în toată lumea datorită ei.
Dor Geta era tot româncă, la fel ca sora sa, și a adus glorie României într-un sport greu, poate cel mai periculos dintre sporturi. Era o copilă care, în opinia multora, poate și a mea, a fost chinuită. Dar nu și în opinia ei — durerea ținea de măreția unei campioane, noi, ca spectatori, nu înțelegem piesa întodeauna, mai ales când nu avem dechiderea necesară.
Vorbeam de gimnastică și de Nadia — și de faptul că gimnastica poate nu e un sport atât de periculos; singura sportivă care a învins-o pe Nadia în maxim de formă a fost rusoaica Elena Muhina — o copilă și ea, chiar orfană. Înainte de a merge la Olimpiadă, a fost forțată de antrenori să lucreze accidentată; a căzut și a suferit o fractură de coloană, iar marea campioană a mai trăit 24 de ani în patul paraliziei complete, în singurătatea amintirilor gloriei și a rugăciunilor. Antrenorul s-a sinucis, peste câțiva ani… se pedepsea inutil. Cu siguranță marea campioană a murit și cu gândul la câtă fericire trăise și adusese.
I-am scris lui Ovidiu, tatăl Dor Getei, că are două fete — una lângă el și una pururi în el, în sufletul lui. Mărturisesc acum, în final, că mi-e rușine pentru că m-am revoltat că unui copil i s-a permis să se urce până la cer, că tragediile, ca și costurile unei vieți atât de sus trăite, nu le putem înțelege noi, cei din afara scenei.
Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.
