Prima oară s-a întâmplat în contextul refuzului „Vechii Europe" (Europa Occidentală, în principal Franța și Germania) de a participa la al doilea război din Golf. Era în 2003. În 2004 multe țări ale „Noii Europe" (printre care Bulgaria și România, dar și statele baltice) au fost primite în NATO.
De data aceasta, profitând de slăbiciunea relativă a UE, de Brexit și de schimbarea de paradigmă de la Washington, care pare a încuraja o abordare mai pragmatică în locul uneia ideologice, SUA par a fi gata să investească în zona noastră.
Să nu ne facem iluzii: SUA NU au o agendă pentru România, adică doar pentru România. România este deja de 13 ani în NATO și SUA sunt abia pe locul 11 în topul investitorilor străini din țara noastră. România are deja o vastă experiență de urmărire docilă a intereselor geostrategice americane și beneficiile sunt încă de domeniul fanteziei. Mai degrabă, având în vedere eșecul negocierilor în cazul TTIP (adică refuzul „Vechii Europe" de a se supune reglementărilor americane în materie economică), SUA vor să compenseze acest eșec. În felul acesta, se vor obține două efecte, ambele benefice pentru americani, discutabile pentru noi: SUA vor avea un instrument de presiune asupra Occidentului, dar și asupra Rusiei, cu atât mai mult cu cât zona noastră tampon, așa-numitul „cordon sanitar" al Lordului Curzon, este „dedicată" tăierii legăturilor strategice dintre Vest și Rusia încă de acum un secol și mai bine. Căci d-l Eric Stewart, președintele Consiliului de Afaceri Americano-Român (AMRO), nu uită în declarațiile sale să alăture România în special de Polonia, aliat tradițional al SUA în zonă. De altfel, o alianță cu Polonia, strict în sensul dorit de SUA, este bine văzută și de multe instanțe de la București…
În context, revenind la discuțiile concrete (despre care știm prea puțin, totuși), este de notat că d-l Eric Stewart declara luna trecută că protestele antiguvernamentale sunt un lucru bun, remarcând că au rămas pașnice. Ca strategie de negociere cu actualul guvern aflat atunci sub tirul protestelor, este cel puțin discutabilă această declarație, dar spune multe despre intențiile și stilul partenerilor noștri de peste ocean.
Acestea fiind spuse, trebuie să fim realiști și să adăugăm un lucru totuși esențial: România nu este în poziția de a refuza investiții străine, mai ales dacă vin din partea unor firme de talie. Tot ce poate să facă este să negocieze cât mai bine aceste intrări de capital, astfel încât să nu devină o simplă economie-enclavă, așa cum o numea Daniel Chirot.
E bine să mai menționăm un element, în final. D-l Stewart declara că se are în vedere un program de ajutorare a companiilor românești pentru pătrunderea acestora pe piața americană. Abia acest punct (dacă nu este o simplă vorbă în vânt) ar putea cu adevărat interesa România. Dar, știind care sunt dificultățile de pătrundere pe această piață (pe care emisarul american nu le ascunde), este puțin probabil ca acest așa-zis program să se materializeze în viitorul apropiat.
O analiză de Cristi Pantelom
