Editorial de Georgiana Arsene
Prin minimizarea rolului jucat de ortodoxie în zona Balcanilor de-a lungul secolelor, ajungem la o divizare şi segmentare a istoriei, care ar putea servi unor interese de natură politică, sau chiar militară — inducerea ideii că fiecare popor îşi poate stabili alianţe strategice cu oricine, pe principiul nondiscriminării, deşi, în acest caz, este înlăturat tocmai specificul fiecărui stat în parte.
Fiecare epocă a avut istoria sa, cu toate perioadele sale. Interpretarea faptelor şi evenimentelor a dictat istoria. S-a vorbit şi s-a scris mult pe marginea faptului că, în timpul comunismului, s-a rescris istoria pentru a servi intereselor noului regim.
„Ortodoxia ne-a menţinut ca neam unitar şi deosebit"
Am citit, în toamnă, un material în Evenimentul Zilei care, preluând un comunicat remis de Centrul de Resurse Juridice, via Agerpres, susţinea că manualele de istorie vor fi revizuite. Motivul? Printre altele, religia ortodoxă despre care, afirma comunicatul, manualele de istorie ar abunda în referiri: „domină referiri la religia ortodoxă: de multe ori, menţiunile sunt stereotipe-liant al românilor, element al conştiinţei şi culturii naţionale".
Preotul, teologul, dogmatistul şi profesorul universitar Dumitru Stăniloae a vorbit în multe rânduri despre rolul ortodoxiei în ceea ce priveşte unitatea noastră ca români. „Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol deosebit între popoarele din Orient şi din Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident. Fără ortodoxie, istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a altor voievozi.
Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul lui de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare".
Istoricul Nicolae Iorga afirmă, de asemenea, că ţăranul român îşi începe munca numai după ce îşi face semnul crucii. „Cu toată simplitatea condiţiilor lor de trai, ţăranii noştri nu erau lipsiţi de o viaţă sufletească, cu toate că amănunte despre dânsa nu ni sunt date în cărţi, nici bune, nici rele. Sufletul lui îşi găseşte-n cea mai bună parte hrana necesară: groaza şi nădejdea peste fire, icoane şi scene triste şi vesele, în credinţa sa creştină sau, mai curând, creştino-păgână, la care ţine naiv şi adânc. De lucru se apucă întotdeauna, de lucrul zilnic ca şi de cel neobişnuit, primejdios, care e hotărâtor pentru viaţa lui, numai după ce-şi face semnul crucii". Nicolae Iorga, „Istoria poporului românesc", capitolul III, „Satele româneşti", pagina 185.
Teama de creare a unui bloc pe baze doctrinare
Cine ar avea interes să submineze, imagologic, măcar, forţa reprezentată de Ortodoxie şi care ar fi motivele? Un răspuns la această întrebare ar putea fi găsit în cartea lui Robert D. Kaplan, „În umbra Europei-două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin Romania şi dincolo de ea" care susţine că, pentru români, „Rusia era, în imensitatea ei, astrul călăuzitor al ortodoxiei, sufletul şi protectorul ortodocsilor din Principatele Române. Pentru ţăranii români sau ruşi, săraci şi nefericiti, slujba ortodoxă, cu muzica şi icoanele sale, era printre „cele mai înălţătoare şi frumoase experienţe". Această legătură spirituală a avut şi consecinţe politice". Op. cit, pagina 182.
Kaplan oferă, citându-l pe Dominic Lieven, profesor la London School of Economics, precizări privind contextul istoric. El susţine că, după cucerirea Bizanţului de către turcii otomani, în anul 1453, fapt perceput de Rusia ca o pedeapsă divină pentru apostazia bizantină, „Rusia devenise acum, dincolo de orice îndoială, apărătoarea singurei credinţe adevarate nu numai pentru că era singurul stat ortodox independent, ci şi datorită faptului că îmbrăţişase o credinţă mai pură şi mai puţin supusă greşelii decât grecii". Idem.
După întemeierea, în anul 1589, a Patriarhiei Moscovei, fapt ce consfinţea independenta Bisericii Ruse faţă de Constantinopol, „Rusia era acum singurul stat suveran a cărui religie oficială era ortodoxia, iar ţarul era singurul autocrat ortodox", potrivit lui Hugh Seton-Watson, istoric britanic.
„Apărarea ortodocşilor din România şi din întreaga regiune balcanică era acum considerată „atât o datorie religioasa, cât şi o metodă eficientă de a asigura influenţa rusească în peninsulă"", afirmă Kaplan, citând-o pe Barbara Jelavich, profesor de istorie la Indiana University. „Pentru România, Kremlinul avea forţa de atractie a Bizantului", conchide Kaplan.
În anul 1711 domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, si conducătorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, au încheiat un tratat cu ţarul Rusiei, Petru cel Mare. „Rusia reprezentase adesea pentru români un bastion necesar împotriva Imperiului Otoman", Idem, pagina 184.
Nu a fost singular momentul în care Rusia a sprijinit Principatele Române. Istoricul Nicolae Iorga menţionează că, în anul 1802, „Rusia smulsese Porţii un nou hatişerif, în care se făgăduia principatelor neaşteptat de multe lucruri: desfiinţarea tuturor impozitelor introduse de la 1783, dreptul Divanului de a putea face obiecţiuni la cererile de provizii, ocuparea dregătoriilor din ţară în primul rând cu boierimea din ţară. Moldovenii obţinuseră acordarea acestor privilegii prin plângerile pe care le făcuseră generalului rusesc şi, în petiţia lor, încă păstrată, se găsesc vechile plângeri asupra cheltuielilor de neîndurat ale veşnicului schimb al domnilor şi ale proviziunilor pentru capitala turcească". Nicolae Iorga, „Istoria poporului românesc", pagina 526
În timpul războiului ruso-turc, ruşii au luptat alături de români, iar acest lucru a însemnat, pentru România, obţinerea Independenţei.
În fapt, se observă lesne cum pe harta lumii se constituie zone de influenţă ortodoxă, care se pot dovedi mai puternice decât un bloc politic.
Şi atunci, prin minimizarea rolului jucat de ortodoxie în zona Balcanilor de-a lungul secolelor, ajungem la o divizare şi segmentare a istoriei, care ar putea servi, repet, unor interese fie de natură militară — inducerea ideii că fiecare popor îşi poate stabili alianţe strategice cu oricine, pe principiul nondiscriminării deşi, în acest caz, este înlăturat tocmai specificul fiecărui stat în parte — fie politică.
Naţiunile sunt formate din indivizi. Indivizii, la rândul lor, pot fi lesne manevraţi dacă nu au un element care să îi unească, să le confere o identitate. principiul nondiscriminării, dus la extrem sau prost înţeles poate avea, pe viitor, consecinţe grave, începand cu pierderea identităţii fiecărui individ în parte.
Într-o analiză realizată de The New York Times, „Moscova a transformat ortodoxia în armă pentru cucerirea Europei" se afirmă că „Alianţa strânsă între Biserica Ortodoxă Rusă şi Kremlin s-a dovedit un instrument deosebit de puternic în „fostele teritorii sovietice": de exemplu, în Moldova, unde cei mai înalţi clerici loiali Moscovei s-au opus neobosit integrării ţării în comunitatea occidentală, dar şi în Muntenegru, unde preoţii au condus eforturile de a submina intenţia conducerii ţării de aderare la NATO".
Este, practic, o confruntare-şi nu doar de ordin ideologic-între Occident şi Orient, în care, din păcate, România se lasă angrenată cu entuziasm…
Georgiana Arsene este jurnalist independent, îi puteți citi articolele și pe blog-ul "În prima linie".
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu cea a redacției Sputnik.
