Să zicem că doi lucrători, John şi Ion, au fiecare o productivitate egală echivalentă cu x. Fiecare dintre ei trăieşte confortabil pe piaţa lui. După o vreme, John inventează o maşinărie care-i permite să-şi crească productivitatea de zece ori. În noua ipostază tehnologică, John produce 10x în vreme ce Ion a rămas la 1x. Într-un timp foarte scurt, John înţelege că se va îneca în produse pentru că piaţa lui confortabilă a devenit prea mică pentru ce-i poate el oferi. John vine şi cumpără fabrica lui Ion pe care o închide, pentru că de fapt el vrea piaţa confortabilă a lui Ion şi nu poate ajunge la ea decât aşa. Pe Ion îl convinge că poate trăi mult mai bine din servicii şi speculaţii bursiere. Dacă nu, poate veni la el acasă, unde John are un wc care trebuie spălat de fiecare dată când îi asigură confortul lui personal.
Chiar şi după anexarea noii pieţe John se află într-o teribilă încurcătură, pentru că între timp productivitatea lui a crescut la 400x şi el nu are decât două pieţe minuscule, şi ce sens are să fii productiv dacă nu poţi produce până încingi progresul tehnic la roşu? John mai cumpără deci fabrica lui Mihai, fabrica lui Ştefan, fabrica lui Silviu, fabrica lui Răzvan şi fabrica lui Mircea. Le închide pe toate iar turbofabrica lui de acasă începe să duduie uşurată. Cei ale căror fabrici se închid merg la căpşuni, spală pe jos într-o pizzerie sau îşi cheltuiesc bruma de rezerve speculând pe Forex alături de marii actori ai planetei. Ceilalţi, care nu au nimic de făcut, devin asistaţi social şi alunecă uşor în alcoolism. John caută noi pieţe pe care să le acapareze pentru că între timp productivitatea lui a atins cota de 1000x. Şi John, şi Ion, şi celelalte personaje ale micii noastre fabule şi-au pierdut liniştea, fiecare în felul său.
Staţi aşa că n-am terminat. Ion izbuteşte să se angajeze într-o secţie a fabricii sale rămasă ca prin minune nevândută. Productivitatea a crescut foarte bine, cam 200x, dar Ion este plătit tot cam ca atunci când fabrica producea ca vai de capul ei pe o piaţă confortabilă. Ion ar vrea un salariu mai bun, pentru că facturile îl înconjor, dar la poartă jinduiesc după locul lui de muncă: Mihai, Ştefan, Silviu şi Răzvan. Mircea s-a retras din joc, într-o zi s-a sinucis şi de atunci nu mai întreţine relaţii concurenţiale cu nimeni. Lui Ion i se explică faptul că este de cinci ori mai puţin productiv ca John, deci nu are cum să fie plătit ca John. Degeaba explică el că nu vrea ca John, pentru că ştie că nu merită, nu-i atât de muncitor şi de deştept, el vrea doar cât i se cuvine în raport cu productivitatea reală. I se explică să înceteze pentru că nu se poate în circumstanţele actuale de productivitate. În plus, plata lucrătorilor se face în conformitate cu condiţiile pieţei, iar piaţa este exact coada formată din cei care fac coadă la uşa fabricii: Mihai şi Ştefan. Silviu şi Răzvan au dobândit între timp cetăţenia spaniolă, deci Ion a mai scăpat de nişte griji.
Ion reevaluează oferta lui John şi trece la spălat wc-ul acestuia. Plata este de trei ori mai bună, aşa că Ion simte că şi-a recâştigat demnitatea pierdută. Între cei doi se petrece chiar o apropiere: Ion învaţă să aprecieze nivelul de civilizaţie atins de John, în vreme ce John este mulţumit că şi-a cumpărat un om mult mai ieftin ca un robot şi care în plus poate vorbi. Cu un accent îngrozitor, dar vorbeşte. Şi John şi Ion îi urăsc din inimile lor mari pe Munir, Abdallah şi Ahmet care au venit să spele: periuţa de dinţi, batista şi pedala de acceleraţie pe care le foloseşte John, după ce John i-a bombardat primului casa, celui de-al doilea strada şi celui de-al treilea viaţa. Au avut loc nişte războaie pentru menţinerea păcii în care John a învins pentru că a fost mai productiv la bombardat. Ulterior John s-a dovedit productiv şi la reconstruit ţara bombardată, iar acum a încheiat contracte productive de instruire a armatei şi a forţelor de poliţie.
Era bogat şi înainte de toate astea, s-ar fi putut lipsi de noile bogăţii, dar John este civilizat, la el bogăţia nu mai este demult o necesitate, e o chestiune de principiu. John a ajuns unde a ajuns pentru că a învăţat să fie productiv. Ironia e ca soarta celorlalte personaje, fără greş, este tot rezultatul productivităţii lui John. Dacă John nu ar fi ajuns la productivitatea 2800x (a crescut în timp ce redactam acest text), probabil că şi Ion, şi Mihai, şi Ştefan, şi Răzvan ar fi fost în fabricile lor mici, pe pieţele lor mici. Mircea probabil că ar fi trăit şi în zilele noastre. Munir, Abdallah şi Ahmet ar fi fost şi ei în ţările lor. Iar John nu s-ar fi frământat ce face cu surplusul de productivitate care îl obligă să invadeze, în diferite feluri, ţările unde progresul tehnic nu e la fel de strălucitor. Povestea continuă.
