de Radu Iliescu
Fenomenul nu e nou, fireşte, şi în generaţia mea au fost tineri care nu citeau, ocupându-şi timpul cum au putut într-o societatea care nu le oferea mai mult de două ore de televizor pe zi. Nouă este doar amploarea. Configuraţia s-a schimbat puternic faţă de anii '80, probabil că cel mai serios impact îl are miniaturizarea computerelor, care a dus industrializarea distracţiei la nişte cote inimaginabile anterior. Pentru că, să nu ne păcălim, un smartphone nu este un telefon, ci un computer care are, printre multele funcţii, comunicarea într-o reţea GPS. Eu pe al meu joc şah, citesc cărţi şi învăţ germană. Încercaţi să faceţi asta cu un telefon cu disc din anii '80 şi vedeţi ce iese. Aşadar, de ce nu mai citesc tinerii?
Pentru că nu cunosc bine literele alfabetului. Ca să citeşti, ai nevoie de o familiaritate cu alfabetul latin pe care cei mai mulţi nu o mai dobândesc în şcoala generală, deci nu o mai dobândesc niciodată. Trebuie ca ochii să poată fugi rapid peste cuvinte, iar pe de altă parte să cuprindă cât mai multe dintre ele. În paralel, trebuie să lucreze memoria, funcţia asociativă, comparativismul şi spiritul critic. Nimeni dintre împătimiţii lecturii nu este lector in fabula, cum visa Umberto Eco, adică cititor-şi-atât. Citim cu suma tuturor lecturilor anterioare, citim cu fierberea imaginaţiei, cu ideile preconcepute pe care clădim toate raţionamentele şi în raport cu care ne verificăm intuiţiile.
Lectura antrenează, aşadar, un amestec unic de concentrare şi dispersiune. Din nefericire, ceea ce am putut constata la mulţi elevi este doar o focalizare în care privirea se agaţă literă de literă, acţiune în care cei mai mulţi dintre cititori depun un efort atât de mare, în raport cu capacitatea proprie, încât odată ajunşi la sfârşitul unei fraze i-au uitat cu desăvârşire începutul. Am cunoscut elevi care, atunci când citesc un paragraf, citesc pur şi simplu, fără antrenarea memoriei, cum ar trece apa printr-o sită, fără să le rămână nimic în cap. Un astfel de efort lipsit de răsplată nu reprezintă nimic pentru ei şi este de înţeles de ce refuză să-l facă.
Pentru că imaginaţia li s-a atrofiat până la dispariţie. Un roman ca Ion al lui Liviu Rebreanu este pictural, este cinematografic. Concomitent cu lectura, se şi aude, se şi vede, cu condiţia să deţii abilitatea intelectuală de a derula mental "filmul" pe care îl propune autorul. Această abilitate o are, virtual, orice om, doar că nu la toţi a fost pusă să-şi facă treaba. Cred că cea care o trezeşte este mama sau bunica, atunci când îi citeşte mititelului poveşti şi-l forţează să şi le imagineze. Iar cea mai eficientă agresiune împotriva imaginaţiei este chiar fluxul imaginilor, oferit sub forma filmelor şi a desenelor animale în exces. Un copil uitat în faţa televizorului şi căruia nu i se citeşte constant poveşti, nu are ocazia să-şi pună imaginaţia la lucru. Se pare că, dacă acest lucru nu se întâmplă în primii şapte ani, nu se mai întâmplă niciodată.
Problema este că acum ne confruntăm cu generaţii care au disfuncţionalităţi imaginative substanţiale, mergând până la incapacitatea totală de a produce imagini la nivel intelectual. O să spuneţi că nu-i nicio pagubă, nicicând până acuma lumea nu a fost mai saturată de imagini, la ce bun să ne mai obosim să le creăm fiecare pentru sine. Numai că, dacă analizezi cu atenţie, atunci când foloseşti imaginile produse de altcineva, obligatoriu cadrul gândirii tale este cel construit de altul. Pe de altă parte, industrializarea mass-mediei a făcut ca un număr redus de producători de imagine să aibă un impact masiv la nivel planetar, astfel încât masificarea are loc inevitabil. Aşadar, cel care-ţi oferă imagini îţi confiscă o parte din minte. Fireşte, fără să te avertizeze, altfel unde ar fi farmecul?
Pentru că s-a instalat absenţa curiozităţii antropologice. Din punctul de vedere al cititorului, literatura este studiul introductiv a două întrebări: "ce este omul?" şi "ce este viaţa?" Nu ştiu dacă le putem disocia, nici măcar nu ştiu bine dacă sunt două întrebări sau una singură cu un corolar. O să-mi spuneţi că literatura nu este nici filosofie, nici sociologie, nici psihologie, nici teologie. De acord, dar e ucenicie pentru toate acestea. Nu poţi avea nici un teolog bun, nici un filosof îndrăzneţ, dacă nu ai în prealabil un cititor împătimit. Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe nu-l citeşti în eventualitatea unei naufragieri pe o insulă frecventată de canibali, după cum nici Război şi pace al lui Lev Tolstoi nu face parte din trainingul obligatoriu al călătoriilor în timp. Vineri şi Anna Karenina ne preocupă ca ipostaze antropologice capabile să ne spună ceva despre noi înşine.
Or, în ochii oamenilor recenţi citeşti afirmaţiile descurajante: "Omul sunt eu. Lumea este ceea ce văd eu. Viaţa este ceea ce trăiesc eu." Dacă Montesquieu ar pune în secolul XII faimoasa lui întrebare (cum poate cineva să fie persan?), ar primi răspunsul simplu: "Nu poate, n-are cum." Nică a lui Ştefan al Petrei nu mai este copilul universal, pentru că nu are tabletă iar copilăria fără touchscreen nu există. Băieţii nu mai cutreieră păduri dacă nu sunt amenajate sub forma unor parcuri de distracţii. Lumea celor care nu cuvântă este accesibilă doar prin intermediul unor documentare de pe Discovery, cu condiţia ca vocea naratorului să poată transmite ceva spectaculos. Meşterul Manole are sens doar dacă vrei să devii dezvoltator imobiliar. Baltagul merge ca film de acţiune, dar cu condiţia să nu fie la concurenţă cu un horror de seria B la ProTv.
"Soluţia" va fi copierea răspunsului pe care sistemele de învăţământ occidentale l-au dat atunci când s-au confruntat cu aceeaşi situaţie. În Franţa, într-un efort de "adaptare" curriculară la elevii care nu citesc, programa a fost epurata de toată literatura de până în secolul XX. Locul ei a fost luat de textele hiturilor muzicale şi de benzile desenate. Vă las să ghiciţi singuri câţi cititori au fost câştigaţi prin aceste abordări moderne, al căror nivel de inteligenţă nu depăşeşte cel al intervenţiei unui pompier care aruncă benzină pe foc, pentru că lichidele sting focul, nu-i aşa? Ironia acestei abordări prosteşti este aceea că întotdeauna, fără greş, elevii au învăţat mai puţin decât li s-a cerut, oricât de insignifiante ar fi devenit în timp cerinţele. Cei care au fost şi continuă să fie la butoanele educaţiei au uitat, admiţând c-au ştiut vreodată, că în şcoală e ca şi-n dragoste: trebuie să vrei totul ca să obţii ceva cât de cât relevant, iar cel care se mulţumeşte cu puţin va trebui în cele din urmă să înveţe să trăiască cu nimic.
