EDITORIALIST
Editoriale și analize de actualitate, pe subiecte fierbinți ce țin de politică, economie, societate, relații internaționale, conflicte, securitate, SUA, UE, NATO, Rusia, China, România

Cutremurele, folosite pentru îndobitocirea poporului

© Photo : Arhiva personală a lui Mihai AntonescuMihai Antonescu
Mihai Antonescu - Sputnik Moldova-România
Urmăriți-ne pe
НовостиTelegram
Seismul din 1977, cifre neplauzibile şi mistificare continuă; psihoza întreţinută reprezintă un pericol major; Marele Cutremur, Mărmureanu, Radulian, Petrică şi lupul; cea mai puternică naţiune a lumii şi fragilele ei clădiri de la noi

BUCUREȘTI, 4 mart — Sputnik. Americanii fac două feluri de constructii: edificii megalomanice, zgârie nori interminabili, clădiţi după îndrăzneţe şi abile planuri, cu structură de rezistenţă forte, cu bunkere antiatomice la subsol, menite să reziste până la sfârşitul Lumii, sau măcar până la proximul incident aviatic, şi case fragile din prefabricate, de un evident provizorat, ieftine, practice şi uşor de înlocuit.

Dacă la New York sau Chicago, Empire State Building sau Sears Tower au şansa vădită să supravieţuiască multor generaţii, în Louisiana cea bătută de uragane se ridică viluţe de gips carton şi lemn de brad, unde familiile trăiesc, cu tot confortul modern, până la prima furtună. Apa şi vântul năruie fragilele clădiri care nici nu-şi propun să se opună. Asigurările plătesc prompt şi, după două-trei luni, sinistraţii se mută în case nou-nouţe, zidite pe ruinele celor vechi. Totul e lesne, ieftin, se învârte roata economiei şi toată lumea e mulţumită.

În străinătate, în teritorii ocupate vremelnic, yankeii nu se obosesc şi nu-şi bat capul cu durabilul, conştienţi de efemerul prezenţei lor acolo. Spaniolii au ridicat în America Latină catedrale şi forturi care au rămas intacte după secole. Americanii au clădit pe continente străine barăci, case de rigips, imobile din paiantă.

În oraşul meu natal, Câmpina, societăţile americane au construit prima rafinărie din Europa, în funcţiune şi astăzi (unde, ca şi acum o sută de ani, tot gaz lampant se produce…), şi câteva cartiere de locuinţe pentru funcţionari, aşa numitele "colonii americane", populate cu căsuţe cu termen de valabilitate redus. M-am născut într-o asemenea casă.

Monumentală în aparenţă, imensă, cu pivniţă compartimentată, cu fundaţie de piatră, trepte impunătoare, două verande, acareturi diverse, canalizare, apă curentă, gaz, electricitate, casa, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, avea pereţi de paiantă. Între grinzi, meşterii aglomeraseră humă, clei, ziare, cârpe, cuie, cioburi, paie, pietre de varii forme şi mărimi, scândurele, talaş, tot ce-au găsit, tencuind apoi totul şi zugrăvind estetic ingineria. Casa era minunată şi avea şi avantajul că, dacă voiai să atârni undeva un tablou, puteai bate cuiul cu unghia. Prin tot oraşul se găseau asemenea case.

Câteva ctitorii americane antebelice din Câmpina erau impunătoare şi extrem de solide, făcute din piatră, din ciment, din cărămidă de cea mai bună calitate. Nu cele mai multe.

La Bucureşti, blocurile centrale de tip american erau impunătoare. Nu şi solide. După 4 martie 1977 din ele n-a mai rămas decât o duioasă amintire.

Prima psihoză românească a seismelor, 1970. Ceauşescu anticipa oare un Mare Cutremur, de care se pregătea să se folosească?

Bunicii mei, tatăl meu şi o sumă de cunoştinţe şi rubedenii apucaseră Cutremurul din 1940. Nimeni nu părea prea impresionat. Se clătinase pământul, au fost ceva pagube şi victime. Dar, nimic neobişnuit, ca la război…

Familia mea locuia la Bucşani, Dâmboviţa, în 1940. La Bucşani era o exploatare petrolieră, un mare parc de sonde şi anexele necesare în branşă, o fabrică de armament şi o unitate antiaeriană. Aliaţii au bombardat zona, zi de zi şi noapte de noapte, vreme de doi ani. După ce ai făcut naveta cotidiană la adăpostul antiaerian vreme de doi ani, cum să-ţi mai aduci aminte de secundele climaxului unui cutremur?!?

Până prin 1970, românilor nu le păsa prea tare de cutremure. Apoi, brusc, Statul a început să se preocupe serios de seisme şi de iminenţa lor. Statul controla presa. Preocuparea a fost împărtăşită subit de populaţie. A început să se ia în considerare riscul seismic în construcţiile noi.

În Câmpina s-a construit, în 1971, un bloc indestructibil. Un bloc urât, ca toate blocurile comuniste, înalt, subţire, din beton turnat continuu pe o super-armătură, cu pereţi groşi în care nu puteai bate cuie deloc, trebuia să împuşti bolţuri din oţel înalt aliat. Apartamentele erau mici, din cauza grosimii zidurilor, şi nefuncţional structurate, pentru că erau compartimentate în acord cu planul de rezistenţă al clădirii. Sunt încă, blocul există şi azi.

Un asemenea apartament, meschin, hidos şi nefuncţional, a cumpărat tatăl meu, la un preţ mare pentru epocă, cu pile, că era bătaie pe locuinţele sigure în caz de cutremur. De ce să stăm într-o casă mare, frumoasă şi riscantă, în caz de eveniment productibil o dată la câteva decenii, când ne puteam chinui ani de zile, într-un bunker vertical total lipsit de confort? Psihoza seismului se aşezase solid în România, fără să fie prea clar pe ce baze…

Panica omoară mai mulţi oameni decât cataclismele. Şi bine le face!

La 4 martie 1977 aveam 11 ani şi 8 luni. Locuiam în apartamentul evocat, aveam o cameră cât o ladă frigorifică şi patru încăperi de străbătut ca să merg la baie. Seara, pe când mă gândeam ce tertip să mai inventez ca să nu merg la şcoală a doua zi, Ăl de Sus mi-a împlinit ruga nerostită şi a dat un seism de peste 7 grade pe scara Richter.

Casa s-a zdruncinat cam un minut. Nu mai simţisem cutremure până atunci, aşa că experienţa a fost destul de distractivă. Am stat cu părinţii sub o grindă. Puteam sta oriunde, că tot blocul era numai grinzi, traverse, armături şi fier-beton. Când s-a terminat, n-am înţeles de ce, tata a zis să ieşim afară. Poate de teama unei replici? Replicile sunt mai slabe decât cutremurele, de obicei, Tata ştia asta, desigur. A fost şeful promoţiei 1953 a liceului de cultură generală din oraş, a făcut trei ani de Politehnică, doi de Universitate şi a absolvit ASE în 1968. De ce să ieşim?!?

Am mers afară, în faţa blocului, coborând scările murdare de sânge. Un locatar panicat a ieşit desculţ şi a călcat în nişte cioburi… O victimă a Cutremurului sau a propriei prostii?

Deşi aveam doar 11 ani, eram singurul individ perfect îmbrăcat, cu şireturile legate, cu curea la pantaloni, cu toţi nasturii încheiaţi. Lumea era în pijamale, capoate, în furou, în chiloţi pe sub fulgarin, în maieu şi pantaloni de trening…

Panica ucide condiţia umană. Mi-am jurat atunci, copil fiind, că nu voi muri alergând în izmene, bulucindu-mă, călcându-mi semenii în picioare, cu faţa crispată de o groază tâmpă, neomenească. Titanic sau Colectiv, oricare mi-ar fi destinul, voi rămâne calm, ca Ulisse, legat de catarg, sau rotisat cu serenitatea lui Gheorghe Doja, după caz.

Cutremurul din 1977 n-a fost aşa nimicitor pe cât a afirmat aparatul propagandistic

Casa primei mele copilării s-a dărâmat. Pereţii de paiantă s-au ondulat ca nişte coli de hârtie. Unul a căzut pe coteţul găinilor. Coteţul a rezistat, a rămas intact. Mai târziu, demolatorii au pus repede la pământ casa, cu adăpostul orătăniilor au avut de furcă. Americanii care făcuseră casa de paiantă au construit un coteţ de păsări din lemn masiv de esenţă tare…

Când spun că, la cutremur, casa s-a dărâmat, mă refer strict la zidurile de chirpici. Structura de lemn a rezistat. Nimeni nu a fost rănit, nicio mobilă nu a fost distrusă. La fel s-a întâmplat cu celelalte case aidoma.

În Câmpina n-a murit nimeni la 4 martie 1977, cel puţin nu din cauza cutremurului. Mai târziu, la statistica oficială, am aflat că, în oraş, seismul a făcut zeci de victime. Unde? Cum? Cine? Nimeni în târg nu ştia pe cineva care să fi răposat în acea noapte.

Câmpina şi Zimnicea au fost, alături de Capitală, cele mai afectate localităţi din ţară, oficial, de sinistru. Ulterior s-au publicat cifrele, bilanţul Marelui Cutremur:

7,2 grade Richter, 56 de secunde, patru puncte de maxim.

1570 (1578, după alte surse…) morţi, din care 1391-1424 în Bucureşti.

33 de blocuri şi clădiri mari prăbuşite în Capitală.

11.300 de răniţi la nivel naţional.

35.000 de locuinţe dărâmate.

Cum Dumnezeu ar putea fi posibil aşa ceva?!?

20 de case prăbuşite la fiecare mort, un rănit la trei case dărâmate!

Cifre aiurea, necontrolabile, neplauzibile. Personal, nu cred că a existat un singur mort înafara Bucureştiului. Cât despre răniţi… Se pun şi panicaţii desculţi care au călcat pe cioburi?

În Bucureşti a căzut blocul Wilson, au căzut câteva imobile interbelice "americane" din centru şi niscai blocuri construite prost la sfârşitul anilor '50. Au murit câteva persoane cunoscute: Doina Badea, Toma Caragiu, Alexandru Bocăneţ… Ceauşescu a avut ce arăta la televizor, ce nume rosti.

Era visul lui să sistematizeze ţara, să demoleze căsoaiele anacronice şi să ctitorească şiruri nesfârşite de blocuri cu spaţii comerciale la parter, bulevarde largi în Capitală, în reşedinţele de judeţ, în municipii, oraşe şi orăşele, să croiască ditamai Victoria Socialismului şi să pună piatra de temelie a Casei Poporului, să zidească Centrul Civic.

Cutremurul din 1977 a fost pretextul perfect. Megalomania edilitară nu mai întâmpina niciun obstacol. Poporul voia blocuri, case sigure. Poa' să fie oricât de urâte, numa' să nu murim!

Scurtă trecere în revistă a altor cutremure şi mică analiză a percepţiei asupra lor

În 1986 a fost alt cutremur… De vreo 7 grade, nimeni nu ştie exact. În opinia mea, perfect comparabil cu cel din 1977. Daunele au fost minore. Ce era şubred, se dărâmase deja la precedentul seism sau demolase Ceauşescu. Lumea s-a speriat. A ieşit iar în izmene şi furouri în faţa blocului, ca şi când era perfect logic ca acesta să se prăvale, dacă era şi era, musai în spate, nicidecum în faţă.

Presa socialistă n-a mai dat atâta importanţă evenimentului tectonic. Nu s-au mai raportat morţi, răniţi şi pagube materiale. Nicolae Ceauşescu nu mai avea niciun interes, sistematizarea dorită se făcuse sau era în curs. Ce trebuia demolat, magherniţe, conace, biserici, se demolase. Oamenii muncii trebuiau să-şi vadă de treabă, să meargă la serviciu şi să împlinească cincinalul în patru ani şi jumătate, nu să se vaite că tremură pământul! Nefiind catalizată de mass media, nici încurajată de autorităţi, panica nu s-a putut dezvolta în parametri spectaculoşi. După trei zile, nimeni nu mai pomenea de cutremur.

În 1990 a mai venit unul. Mărişor. Dar lumea era ocupată cu democraţia originală, cu blugii Pyramid, berea Efes, ţigările Assos, cu "Jos Iliescu!", cu "Osul lui Coposu!", "Nu ne vindem ţara!", "Cine-a stat cinci ani la ruşi/ Nu poate gândi ca Bush!", cu minerii, cu chiuretajele re-legalizate, cu presa liberă, cu revistele erotice, cu mersul la Stambul după marfă, cu piaţa valutară. Nu era loc de psihoză nici acum. Fobia a trecut ca vântul şi ca gândul. Puţini îşi mai amintesc că a fost un cutremur în 1990.

În decembrie 1998 am închiriat două etaje în Centrul Istoric, pe strada Smârdan. Am locuit acolo până în ianuarie 2012. Un imobil cu cinci nivele, foarte trainic, construit în 1954, după planuri sovietice, cu subsol, centrală termică, hidrofor cu două pompe, tanc de păcură, rezervor de apă puvială, tot tacâmul. O hărăbaie mare, cu camere spaţioase, înalte, luminoase şi mizerabil realizate, pereţi-paralelograme neregulate, linii curbe unde ar fi trebuit să se găsească unghiuri drepte, finisaje din topor, à la anii '50… Dar, din punct de vedere al riscului seismic, tip top. Chiria —mică, stimulată de campania continuă de informare asupra cutremurelor şi al impactului acestora asupra centrului vechi…

Veneau musafiri la mine… "Ce frumos e la tine!" "Da' nu ţi-e frică?" "De ce?" "De cutremur!" Oamenii care tremurau de groază la mine în apartament, un ceas pe cincinal, adăstau liniştiţi, câteva ore pe seară, trei zile pe săptămână, tot în Centrul Istoric, la umbra clădirilor decrepite, ridicate, pe bucăţi, acum o sută de ani… Teama e unde ţi se spune. Pentru logică nu mai  e loc…

În 2004 a fost o altă mişcare tectonică. Media a accelerat inducerea panicii.

Totul a culminat în 2014-2015, când multe clădiri "cu bulină" au fost declarate excesiv de periculoase şi orice activitate a fost închisă. Proprietarii din centru au sărăcit. Afacerile s-au mutat în mall-uri, care au prosperat brusc în urma măsurii. O lege poate ruina pe unii şi îmbogăţi pe alţii.

Acuma, pun pariu că la următorul mare cutremur, multe clădiri vechi, cu bulină, declarate ruine, vor rezista, în timp ce multe edificii noi, lucrate de mântuială, cu economie pentru mărirea profitului, vor sucomba. Ce se va alege cu Blocul BRD — Société Générale din Piaţa Victoriei, una din cele mai înalte construcţii din ţară?

Acum 40 de ani, Ceauşescu a vrut să construiască hotelul Intercontinental, cea mai mare clădire a vremii, în Piaţa Victoriei. Studiile geofizice au arătat că solul nu ţine. Piaţa Victoriei a fost populată cu blocuri lungi, late, nu prea înalte, care se sprijină stabil unele pe altele. "Inter"-ul a fost ridicat în mai stabilul relief al Pieţei Universităţii. După Revoluţie, nu s-a mai încurcat nimeni cu studii geodezice. S-a făcut ditamai blocul în Piaţă, că aşa era trendy!

În Centrul Istoric, la un seism serios, o să moară 100.000 de oameni, dacă se va produce un cutremur vara, sâmbătă seara, când merg gherţoii, piţipoancele şi hipsterii la terasă. De la panică. Şi pentru că primarii Adriean Videanu şi Sorin Oprescu au blocat accesul auto ca să facă loc lacomilor şi darnicilor patroni de cârciumi şi cafenele. ISU, SMURD, Pompierii şi Salvarea n-au cum intra în caz de cataclism. Nici masele de oameni panicaţi n-au cum ieşi.

Dacă mişcarea telurică va fi iarna, într-o marţi, după un control masiv al fiscului, pierderile de vieţi omeneşti vor fi neglijabile. Iar autorităţile se vor putea împăuna cu modul în care au gestionat seismul.

La noi, românii, nu cutremurele sunt problema.

Problema e presa care bate câmpii zi de zi: "Trei cutremure în două ore s-au produs în Vrancea!" (de regulă, între 1,5 şi 2,5 grade Richter…) "Când va veni Marele Cutremur" "Cutremur de zece grade!" (!) etc.

Mărmureanu şi Radulian, somităţile în materie de seismologie, realizează cât rău fac atunci când bat câmpii la televizor, făcând jocul presei avide de senzaţional? Când va apărea lupul, se va mai uita cineva în gura lui Petrică?

Problema sunt interesele imobiliare.

Problema sunt autorităţile locale.

Problema suntem noi, Poporul.

Mihai Antonescu

Mihai Antonescu este jurnalist, analist financiar, editorialist al cotidianelor "Bursa" și "Puterea"

Fluxul de știri
0