Publicul moldovean îl descoperea mai bine în anii '90, când din colaborarea fructuoasă cu compozitorul Petre Teodorovici apărea un album întreg cu melodii interpretate de Gabriel Dorobanţu, iar celebrul Filip Kirkorov cânta pe aceleaşi melodii de Petre Teodorovici ca şi Gabriel Dorobanţu. Cântecul ”Santa Maria Maggiore",este de o profunzime şi o claritate a interpretării care ne-au emoţionat atunci şi continuă să ne transmită acelaşi mesaj vibrant. Colaborarea cu marii artişti moldoveni a fost, de atunci, neîntreruptă: duete cu Anastasia Lazariuc, şlagăre compuse de Igor Mazurov, Gheorghe Banariuc ori cu aranjamente sonore sublime montate de sunetişti-artişti moldoveni.
Reporter: Ce este muzica pentru dumneavoastră?
Gabriel Dorobanţu: În primul rând, pentru mine muzica a fost dintotdeauna o legătură pe care am avut-o cu oamenii. O legătură de suflet cu oamenii, a fost un echilibru în viaţa mea şi mi-a dat întotdeuna optimismul şi înţelepciunea să trec prin viaţă mai uşor.
După atâta vreme şi după atâţia ani de cântat şi de apariţii în faţa publicului, dar vă asigur că, la început, n-am crezut că muzica îmi va oferi această posibilitate. A fost ceva care a venit de la sine, s-a-ntâmplat să-mi iasă şi lucrul acesta nu numai că mi-a adus satisfacţie, dar cred că m-a făcut mai înţelept.
Reporter: Cum a fost începutul? Cine v-a îndrumat paşii, care v-au fost "muzele"? Aţi avut profesori celebri, care au pregătit generaţii întregi de stele ale muzicii uşoare româneşti… ce aţi păstrat, din acea perioadă de formare?
Gabriel Dorobanţu: Eu nu am forţat cu nimic devenirea mea. Doar mi-am ales un drum. Şi m-am gândit totdeauna că nu poţi să străbaţi un drum fără să ai coordonatori buni şi ghizi buni. Imaginaţi-va un excursionist care apucă pe un drum de munte şi în care pierde marcajul. Drumul de munte are totdeauna jaloane bune. Prin urmare, eu am ştiut că drumul meu trebuie să fie însoţit de profesori buni. Am descoperit în "Săptămâna culturală a Capitalei", prin anii '80, că Florica Orăscu era cea mai bună profesoară de canto. Şi m-am străduit să ajung la clasa dumneaei, la Şcoala Populară de Artă. Nu am intrat din primul an — se dăduse deja examen şi, practic, nu aveam cum să fiu admis la acea clasă, dar am aşteptat un an ca "observator" (aşa spunea dumneaei), deci eram un simplu vizitator la clasă, dar foarte sârguincios. După aceea am făcut lecţii particulare cu doamna profesoară, care erau un spectacol pentru mine şi o plictiseală pentru dumneaei pentru că nu credea în mine.
Reporter: Această neîncredere. poate a fost şi o strategie la mijloc?
Gabriel Dorobanţu: Nu era o strategie! Ea avea fler foarte bun şi ştia din prima dacă dă lovitura cu un elev sau nu. Iar eu, la vremea aceea, aveam o oarecare educaţie muzicală, pentru că fusesem într-un cor de copii şi ştiam ce înseamnă disciplina de a munci pentru muzică. Doamna Orăscu nu se entuziasma atât de uşor, cu oricine. Prin urmare sfatul ei, cum era şi sfatul pe care i l-a dat Mirabelei Dauer, era că noi "trebuie să mai aşteptăm". Lucrul acesta i-a deranjat şi pe părinţii mei, care ştiau că eu, din banii pe care-i primeam de la un serviciu pe care eram obligat să-l fac, ca muncitor necalificat, pentru că nu intrasem la facultate, plăteam acele cursuri de canto şi mi-au spus că ori ajung artist, ori îmi văd de treabă! Pentru ei, trebuia ori să fii, ori să nu fii!
Reporter: Să readucem în prim-plan perioada anilor '80. 1981 şi prima melodie difuzată pe plan naţional. Cum a fost acel debut în cariera muzicală? Între 1981 şi 1983, anul când o ţară întreagă vă descoperea, la Festivalul de la Mamaia, cum a fost această perioadă de căutări, spre consacrare într-o lume artistică care nici atunci, nici acum, nu este uşor nici de pătruns şi nici de rezistat.
Gabriel Dorobanţu: Atunci ajungeai într-un fel, acum se ajunge altfel. Lumea s-a schimbat, iar noi nu ne putem opune acestor schimbări. Arzând etapele, eu atunci am făcut ceea ce trebuia pentru că am ajuns la cel mai mare festival din România, cel care te consacra — acesta era Festivalul de la Mamaia. Eu m-am pregătit pentru acest festival şi chiar am recurs la o strategie, pentru că un an de zile am făcut studii şi am pregătit repertoriul pentru participarea mea la concurs cu compozitoarea Camelia Dăscălescu. Spun că a fost o strategie nu pentru că n-aş fi avut încredere în mine, dar pentru că ştiam că doamna profesoară va fi în juriu. Şi m-am gândit că n-ar strica să fie cineva în juriu care să mă cunoască, nu neapărat să-mi pună vreo pilă, ci care să-mi fie sprijin penrtu că eu nu cunoşteam pe nimeni, în afara profesorilor pe care i-am avut şi cu care m-am pregătit. Prin urmare, relaţiile mele în ceea ce priveşte apariţiile pe micul ecran, difuzările la radio sau relaţiile cu compozitorii îmi erau străine. Eu locuiam în cartierul Militari, în Bucureşti, tatăl meu a fost tehnician tehnolog la Uzina de Maşini Electrice şi mama a fost administrator de şcoală. Prin urmare, nu aveam relaţii în acest domeniu şi mi s-a părut că orice relaţie mi-ar folosi. Iată c-am recurs la această strategie, pe care n-am de ce s-o ascund, de a plăti lecţii particulare, timp de un an de zile, la doamna profesoară Camelia Dăscălescu, de la care n-am învăţat mai mult decât de la cealaltă profesoară a mea, doamna Florica Orăscu, dar care mi-a folosit să pot participa la Festivalul de la Mamaia.
Reporter: Care au fost anii-far ai carierei dumneavoastră de până în prezent?
Gabriel Dorobanţu: Timpul scurs de la debutul meu şi până în prezent a fost pentru mine un timp care se comprimă într-o lumină bună, pentru că am avut permanent succes pe scenă, am lansat nenumărate şlagăre, care au fost foarte bine primite de public şi de posturile de radio care mi-au difuzat cântecele şi sigur că lucrurile astea nu te lasă indiferent. În primul rând că te obligă mai mult, în al doilea rând că te determină să munceşti cu mai mult entuziasm. De aceea am făcut discuri, am înregistrat cântece şi am fost solicitat de foarte mulţi compozitori ai vremii, care credeau în mine. Sigur că aş fi vrut să fac mai mult. Sigur că mi-ar fi plăcut să abordez o paletă mult mai largă, din punct de vedere al genurilor muzicale, adică să fi cântat poate şi romanţă, să fi cântat şi rock, dar m-am limitat la muzica de estradă, muzica pop, pentru că acolo publicul m-a descoperit pe mine şi am putut fi convingător. Eu am început să cânt muzică rock. Compozitorul Virgil Popescu mi-a compus două cântece care aparţiuneau genului pop-dance, care aparţiuneau rock-ului, dar în care eu nu m-am regăsit; ele există în arhiva Radio România — nici pe mine nu mă convingeau, nici eu, cu acele cântece, nu am convins. Prin urmare, a trebuit să mă orientez către acea muzică susceptibilă de a-mi da şi mie satisfacţie şi cu ajutorul căreia puteam să am o comunicare cu publicul.
Reporter: Ce melodii — din repertoriul personal, vi-s cele mai dragi, care vă reprezintă?
Gabriel Dorobanţu: Asta nu ştiu să spun, dar pot să spun că au fost cântece care nu mi-au plăcut, cu toate că-mi alegeam mereu repertoriul cu grijă. Însă am fost, de câteva ori, forţat de împrejurări, să cânt şi cântece ieftine, cântece uşurele, cântece care nu-mi dădeau nici un fel de satisfacţie, n-am făcut-o des, dar probabil că au fost greşeli pe care le-am făcut.
Reporter: Dumneavoastră aveţi o viziune mult mai aspră, mai severă. Din partea noastră, a publicului, cariera dumneavoastră se întrevede ca un bloc compact, foarte armonios, o autostradă a hiturilor.
Gabriel Dorobanţu: Asta înseamnă că am reuşit să păcălesc frumos! Aceste melodii au trecut în uitare imediat pentru că n-au însemnat nimic, au fost doar timp consumat şi energii epuizate… şi epuizante. Dar… n-a însemnat nimic!
Reporter: Aţi avut întâlniri de suflet cu muzica sau cu alte arii din spiritualitatea rusă? Ce ne puteţi povesti despre aceste momente de viaţă?
Gabriel Dorobanţu: Ascult şi mă interesează să ascult muzică de peste tot. Sigur că cunosc interpreţi reprezentativi pentru genul pop din Rusia, cum îi ştiu şi pe cei din Ucraina, şi pe cei din Moldova, cum ştiu şi interpreţi din China şi ştiu şi interpreţi din Statele Unite sau de aiurea. Pentru mine este foarte folositor acest lucru! În ceea ce-i priveşte pe cântăreţii din Rusia, îmi plac pentru că se cunoaşte că sunt foarte serioşi, foarte dăruiţi meseriei lor, sunt şcoliţi foarte bine şi reuşesc să ajungă vedete mari, care nu o dată stau de-a dreapta stăpânirii. Adică, dacă amintim aici pe Alla Pugaciova sau pe Sofia Rotaru, de exemplu: le-am văzut, nu o dată, însoţindu-l pe preşedintele Putin, la anumite ocazii. Lucrul acesta mi se pare senzaţional! Aceasta înseamnă că ele sunt acolo pentru că sunt vedete mari, vedete populare, îndrăgite de marele public şi au ceva important de spus pentru cultura rusă. În afară de ele, de exemplu, o ştiu pe Lolita, care este şi actriţă, şi cântăreaţă, şi care, de fiecare dată când o privesc la televizor, mă intrigă pentru că mi se pare un vulcan şi un bulgăre de energie încă insuficient exploatat şi descoperit de marele public. Dar pentru mine este un exemplu.
Reporter: Din ce am observat eu în lumea rusă din ultimii ani, Preşedintele Federaţiei Ruse manifestă un mare respect faţă de artişti; la noi, nu am văzut atâţia artişti, laureaţi ai premiilor de stat, cum am văzut în Federaţia Rusă, unde toţi cei pe care i-aţi enumerat până acum au primit înalte onoruri, în cadrul unor ceremonii fastuoase, la Kremlin. Cred că asta spune foarte multe despre cultura acestui popor.
Gabriel Dorobanţu: Se păstrează această dragoste pentru cultură şi pentru artă, pentru artişti, care sunt preţuiţi în special, şi faptul că statul întreţine această idee de a onora artiştii prin intermediul unor înalte distincţii care nu sunt neapărat pecuniare, ci mai degrabă recunoaşterea publică a unor merite — asta înseamnă foarte mult pentru artist. Înseamnă că îi acorzi încredere, că îl ai alături de tine şi că eşti conştient, tu — ca putere, că, fără educaţie şi cultură, un popor nu poate progresa. De aceea pot să spun că această aplecare a conducerii — oricare ar fi ea şi din oricare parte ar veni — către cultură, către cei care slujesc cultura, este un semn de instruire şi educaţie, îndreptat şi coordonat către popor.
Reporter: Aţi călătorit în Rusia?
Gabriel Dorobanţu: Prima dată am fost înainte de 1990, de două ori, când am descoperit ce înseamnă oraşele mari din marea Uniune Sovietică, pentru că am fost la Leningrad, la Moscova, la Tbilisi, la Erevan, la Soci… iar acum doi ani, m-am reîntors, din curiozitate, în Rusia, pentru că am vrut să mă conving că Rusia nu este Uniunea Sovietică. Şi mi-a părut foarte bine că am revăzut locuri pe care pot să vă spun că le-am îndrăgit şi am povestit tuturor că nu trebuie neglijate oraşe precum Sankt-Petersburg sau Moscova şi chiar am avut colegi şi prieteni alături de mine care au fost încântaţi şi entuziasmaţi de propunerea pe care le-am făcut-o, de a merge să vizităm Rusia. O înţelegere corectă se poate doar atunci când comunicarea este corectă şi există comunicatori foarte buni.
Reporter: Ştim cu siguranţă că aţi avut concerte în Republica Moldova şi că, de fiecare dată, aţi repurtat mari succese, fiind aplaudat la scenă deschisă. Care e locul Moldovei în geografia dumneavoastră sentimentală? Dar oamenii, artiştii de aici? Continuaţi să colaboraţi? Aveţi în plan o revenire în peisajul muzical moldovenesc?
Gabriel Dorobanţu: În 1990 am mers pentru prima oară în Republica Moldova — pentru că s-a putut. De atunci, descoperindu-mă publicul de acolo şi convingându-l, am fost invitat de nenumărate ori. Am lucrat cu Petre Aldea Teodorovici, am fost primul interpret din România care a făcut un disc de autor cu cântece ale lui Petre Aldea Teodorovici, editat de Electrecord, cu douăsprezece cântece, care a fost un disc de succes şi pentru mine, şi pentru Petre Aldea Teodorovici — s-a numit "Santa Maria Maggiore". Aşa a fost făcut cunoscut Petre Teodorovici în România mai mult, şi eu aşa m-am făcut cunoscut în Republica Moldova. Am înregistrat în aceeaşi perioadă "Santa Maria Maggiore", eu în limba română şi Filip Kirkorov — în limba rusă. Pentru că Petre Teodorovici a scris şi pentru mine, şi pentru Kirkorov, aceleaşi cântece. Am folosit aceeaşi orchestraţie a cântecului cu care Kirkorov a lansat la Moscova cântecul, şi eu — la Bucureşti.
Apoi, am lucrat cu orchestratori şi compozitori din Republica Moldova — de exemplu, cu Marian Stîrcea, căruia i-am cântat cred că vreo 7-8 cântece, el mi-a şi orchestrat două albume; la fel, Igor Mazurov, compozitor şi orchestrator din Republica Moldova. Am învăţat foarte mult de la ei, ei aveau gust artistic şi m-au sfătuit foarte bine în alegerea repertoriului şi am descoperit foarte multe secrete privind relaţia pe care trebuie s-o ai între compozitor, orchestrator şi inginerul de sunet cu care să lucrezi în studio.
Reporter: De altfel, toţi cei cu care am vorbit până acum despre colaborările cu artiştii basarabeni, cu sunetiştii basarabeni, mi-au spus multe despre profesionalismul lor desăvârşit şi despre şcoala muzicală cu filiaţie rusă, desigur, din Republica Moldova, despre orchestraţiile excepţionale care s-au făcut unor melodii româneşti, în ultima vreme — deci cine vrea să-şi facă o cortină sonoră aşa cum trebuie, merge în Republica Moldova şi acolo este, cumva, o parte din cheia succesului.
Gabriel Dorobanţu: Da, este adevărat ce spuneţi, oamenii din Moldova iau în serios ce au de făcut, sunt foarte bine pregătiţi şi nu sunt deloc superficiali. Prin urmare, îşi iubesc meseria, iar a avea gust artistic — înseamnă foarte mult. Pentru că, ştiţi, nu-i bine să ai încredere în tine într-atât, încât să nu iei în seama şi vorbele altora, care-s alături de tine atunci când înregistrezi un cântec, sau când eşti într-un studio. Nu eşti deţinătorul adevărului absolut! Tu trebuie să pleci urechea la toate sfaturile! Iar ei ştiu să dea aceste sfaturi.
Reporter: Cum arată ziua obişnuită şi ziua de inspiraţie a romanticului Gabriel Dorobanţu?
Gabriel Dorobanţu: Eu nu am zile "de inspiraţie". Mă şi feresc de lucrul ăsta pentru că nu-mi place să fiu în afara lumii. Eu trăiesc laolaltă cu lumea. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu considerat special sau să am poveşti inventate pentru ce înseamnă "ziua unui artist". "Ziua unui artist" este ziua oricărui om. Tu trebuie să te mobilizezi atunci când ai de săvârşit un act artistic, trebuie să te concentrezi foarte bine şi să ştii ce ai de făcut — atunci, lucrurile ies bine şi poţi să afirmi că muza te însoţeşte. Dacă eşt superficial şi indisciplinat, muza te părăseşte. Prin urmare, nu ştiu ce înseamnă o zi cu o însoţire a unei muze sau fără. Tu trebuie să ştii să te însoţeşti pe tine-însuţi cu temeinicie, cu seriozitate şi cu voinţă.
Reporter: Pentru cineva care vrea să vă descopere ca interpret, care este cartea de vizită pe care i-o prezentaţi? Ce melodii ar trebui să asculte cu precădere, pentru ce stări sufleteşti?
Gabriel Dorobanţu: Cine vrea să îşi liniştescă gândurile şi să capete puţină armonie în viaţă, poate să asculte cântece interpretate de mine, dar compuse de compozitori care, la rândul lor, m-au ajutat să cânt aceste cântece. Prin urmare, cred că nu am o reţetă sigură şi nici măcar nu pot fi considerat un medic al sufletelor rătăcite, necăjite sau bulversate. Dimpotrivă, eu mi-am dorit dintotdeauna să fiu, prin cântecele mele, un tămăduitor, sau un vindecător. Sau un alinător de suflete.
Reporter: De aceea, cumva cred că aţi vrut şi să daţi la Medicină. Totul are o conexiune. N-aţi ajuns medic, dar aţi ajuns doctor de suflete, prin intermediul muzicii.
Gabriel Dorobanţu: Da, şi probabil că, dacă aş fi fost doctor, aş fi fost un doctor foarte bun. Adică, aveam răgazul şi răbdarea să ascult pe toată lumea şi să dau leacul tămăduitor fiecăruia, după suferinţă. Dar acum, pentru că lucrurile s-au simplificat şi eu sunt doar un cântăreţ al unor cântece, cartea de vizită este cea pe care o împart de treizeci de ani: câte un cântec, de fiecare dată, pentru fiecare!
Reporter: În ce ”relaţie” sunteţi acum cu scena, ce planuri aveţi?
Gabriel Dorobanţu: Scena este locul de unde poţi spune ceva oamenilor, mai important sau mai puţin important. Dar, dacă reuşeşti să fii ascultat, înseamnă că ai de ce săte urci pe scenă. Dacă constaţi că nu ai succes, că invoci lipsa succesului, că n-ai ascultători, atunci coboară de pe scenă!
Reporter: Apropo de scene: Gabriel Dorobanţu — actor de teatru şi film, iată o ipostază inedită, dar care vă prinde foarte bine deoarece, incontestabil, naturaleţea şi lirismul de pe scenele muzicale şi din videoclipuri se pot lesne transfera către marele ecran sau scenele teatrale. Povestiţi-ne aceste frumoase experienţe.
Gabriel Dorobanţu: Am un regret că nu am fost descoperit la timp. La primele apariţii din televiziune, mi s-a spus că semăn cu Gérard Philipe. Sigur, realizatorii căutau figuri telegenice, nu oricine apărea la televizor, trebuia să ai puterea de a trece ecranul. Şi charisma necesară. Lucrurile astea le ştiu acum, dar atunci nu le ştiam. Mă duceam, ca orice începător, băteam la poarta televiziunii, iar acolo erau oameni îndrăgostiţi de profesia lor şi ştiau să aleagă chiprurile şi oamenii în care credeau şi care puteau să ajungă valori artistice. Sigur că, lucrând mai apoi în spectacole de divertisment, cu mari actori de teatru, eu fiind o fire spontană, comică — în sensul că aveam replică de fiecare dată, mereu îşi exprimau regretul că n-am făcut teatru. Asta mi-a spus-o până şi Dem Rădulescu, un actor de geniu. Şi nu mi-o spunea gratuit. El era fermecat şi râdea cu gura până la urechi, pentru că mă punea să-i imit anumite personaje sau anumiţi colegi — şi era încântat!
Am jucat în patru filme pentru copii, pe care le-a regizat Dumitru Cucu şi a căror muzică şi scenariu au fost scrise de Dumitru Lupu ("Dramaticus", "Tabăra lui Dorobel", "Trupa de show") în care am avut rolul principal şi rezultatele au fost bune, pentru că eram sarea şi piperul de acolo, nimeni nu se aştepta ca eu să pot face aşa ceva şi lucrul acesta m-a bucurat.
Am scris scenete comice pentru televiziune. Am jucat în acele scenete. Am fost felicitat şi oamenii au fost încântaţi, pentru că eram foarte convingător. Este greu să faci comedie, cu toate că, privindu-mă aşa cum mă privesc toţi cei care-mi îndrăgesc cântecele, ştiu că eu sunt o fire interiorizată, serioasă, de multe ori mi s-a spus că sunt prea mândru, sau prea îngâmfat, însă eu nu sunt aşa. Eu sunt plin de vervă, eu am umor, eu sunt o fire spontană, eu am replică şi ştiu să scriu momente comice. De exemplu "Trei surori… cu Gabriel Dorobanţu" — acolo mă veţi vedea, într-o scenetă scrisă de mine, cu alţi doi actori de la teatrul "Constantin Tănase", jucând la o masă de Paşte. Sau mai am "Un Crăciun ciudat", o adaptare după un autor francez, pe care am făcut-o împreună cu actorul Nae Alexandru, sunt zece minute de teatru. Sau am făcut o adaptare după "Scafandrierii" lui Tudor Muşatescu.
Reporter: Un mesaj pentru cititorii, care ne urmăresc pe „Sputnik".
Gabriel Dorobanţu: Eu sper ca cititorii să mă descopere şi redescopere după dorinţa lor şi sper să creadă că mă pot însoţi pe mai departe în activitatea mea şi în efortul meu de a le dărui cântece cât mai frumoase.
Citiţi, priviţi, ascultaţi Sputnik Moldova în limba maternă — accesaţi aplicaţiile mobile pe Smartphone-uri şi tablete.
Accesaţi aplicaţiile pentru iPhone >>
