De fapt, democrația liberală modernă este construită de-a lungul vremii nu atât pe construcții raționale, ci prin utilizarea energică a unor lozinci care agită și mobilizează masele populare. Un exemplu elocvent este Marea Revoluție Franceză din 1789, când cele mai oribile crime și masacre în masă au fost comise sub apanajul „libertății, egalității și fraternității".
Lozinca politică e formula simplificată ce exprimă un model utopic al „binelui suprem". În momentul în care sloganul devine mai important decât viața politică reală, politicul se transformă într-o „religie", iar cei care sunt purtătorii acestei lozinci se transformă în niște „talibani politici", în fanaticii unei religii politice; ei au convingerea că dețin un adevăr absolut, fie ei „de dreapta" sau „de stânga". „Lupta pentru democrație", „eradicarea comunismului", „lupta împotriva fascismului", „prevenirea inegalității și discriminării" devin elemente ale unei viziuni totalitare în care orice „eretic" devine obiectul revărsării furiei publice. Este edificator cazul Ucrainei, care a pornit cu lozincile luptei împotriva inamicilor „europenizării", pentru ca în realitate să sfârșească într-o „africanizare" totală.
Nici chiar așa-numita „combatere a corupției" nu face o excepție. „Războiul sfânt împotriva celor corupți" a completat acel vid moral, valoric și ideologic de care suferă societatea românească din 1989. „Corupția" a devenit un inamic public imaginar, la fel cum a fost comunismul, iar tot acest război a devenit un malaxor care îi înghite pe toți, de la mic la mare, indiferent de nivelul de vinovăție.
„Lupta împotriva corupției" a devenit o obsesie și o țintă falsă — acea construcție artificială, prin care sunt ascunse toate problemele disfuncționalității instituțiilor de stat, birocratizarea excesivă, lipsa de încredere față de organele statului și nivelul scăzut de trai al populației. Toate aceste probleme complexe și reale nici nu ajung în atenția publicului, din momentul în care prorocii religiei „anticorupție" propun o singură soluție, în spiritul lui Lenin și Stalin — arestări și „execuții".
Astfel, omul de afaceri român, bătrânica care vinde ceapă sau flori la colțul străzii, profesorii și medicii, funcționarii de stat presați de legi și regulamente contradictorii și absurde sunt declarați „inamici numărul unu" și sursa tuturor problemelor, ciorile albe ale acestui „bolșevism democratic". E o poziție politică foarte comodă, pentru că nu reclamă efort intelectual axat pe reconstrucția edificiului statal. Și mai grav e atunci când soluția la toate problemele devine pușcăria. Un astfel de stat nu poate fi numit decât totalitar.
Indiscutabil, oamenii care au ieșit la proteste în București și în alte orașe ale României sunt mânați de cele mai nobile sentimente, de aspirația la o viață mai bună pentru familiile și copiii lor. Și iată că aceste porniri nobile au ajuns să fie exploatate politic prin isterizare, manipulare, apel la emoții, imagini dinspre ambele tabere. După Carl Schmitt, existența politicului depinde de definirea inamicului. Iată de ce mesajele politice despre „combaterea corupției" ascund o dorință de acumulare a capitalului politic prin creionarea unui dușman imaginar, cu ignorarea faptului că acest proces produce victime umane „colaterale".
Mișcările politice pe care le observăm nu reprezintă decât o continuare a unor lupte politice interne pentru menținerea controlului asupra pârghiilor puterii și fluxurilor financiare, iar manifestațiile nu sunt decât o parte din decor. Iată de ce nu trebuie să ne grăbim să idealizăm acțiunile de protest, dar nici să victimizăm guvernul. De regulă, finalul unor astfel de spectacole este întotdeauna același: „ne-au furat revoluția".
În lupta dintre băieții răi, de regulă, învinge cel care dă dovadă de cea multă răutate.
