Bucureşti, 24 ian — Sputnik. Prima săptămână a preşedinţiei Donald Trump a însemnat respectarea unei promisiuni din campania electorală şi, totodată, un act de o deosebită şi complexă importanţă — renunţarea participării SUA la Trans-Pacific Partnership (TPP), tratatul de liber schimb transpacific. TPP a însemnat un demers diplomatic şi pe mai multe planuri al administraţiei Obama, dar şi al lui Goerge Bush. "(TPP) Este arma economică a strategiei administraţiei Obama pentru a se asigura că SUA este conducătorul suprem în zona Asia Pacific", a declarat Beijingul. Or, la această "armă" a renunţat Trump.
În 2005, patru state, sultanatul Brunei, Chile, Noua Zeelendă şi Singapore au încheiat un acord de parteneriat strategic şi economic Transpacific, cuprinzând acorduri de liber schimb, scutiri de taxe şi alte măsuri, printre care o direcţionare şi corelare a investiţiilor. În 2008, acest tratat se extinde, cuprinzând Australia, Canada, Japonia, Malayezia, Mexic, Peru, Vietnam şi SUA. Tratul a căpătat un caracter strategic, America administraţiei Obama şi Japonia urmărind să stopeze extinderea hegemoniei economice chineze în Pacificul de Sud. Practic, prin acest tratat, Obama urmărea ca SUA să fie cea care impune regulile în zona Asia Pacific, considerată de partizanii globalismului ca extrem de dinamică economic. Era şi un răspuns al SUA la acţiunile chineze de a ocupa Marea Chinei de Sud prin lărgirea unor insule, construirea de porturi, dar şi a unor insule artificiale. În plus, SUA devenea un aliat militar firesc al celor 11 parteneri, existând astfel posibilitatea de a crea un spaţiu strategic, inclusiv militar.
După aproape opt ani de negocieri intense, datorate marilor şi multiplelor diferenţe între parteneri, tratatul a fost semnat în noiembrie 2015. Concret, acest uriaş parteneriat a însemnat o comuniune comercială şi de investiţii de 28 de trilioane de dolari (din care 17 aportul SUA), adică aproape 405 din economia mondială. În plus, alte state din regiune şi-au manifestat dorinţa de a deveni membre — Taiwan, Filipine, Columbia, Thailanda, Laos, Indonezia, Cambogia, Bangladesh şi India.
Donald Trump, inamic declarat al globalismului care "prejudiciază lucrătorul american", a atacat chiar de la începutul campaniei electorale acest tratat. Imediat ce s-a instalat la Casa Albă, a semnat retragerea SUA din TPP. Șocul măsurii este imens pentru unele state membre, în primul rând pentru Japonia, dar şi pentru rivala TPP, China. Într-un comentariu, BBC titrează "Este o zi mare pentru China", presupunând că superputerea asiatică va profita şi va negocia acorduri cu o parte dintre parteneri, ba chiar ar putea schimba sensul întregului TPP, oferind o participare ca principal partener în locul SUA. Dar, TPP conţine multe prevederi specifice globalismului, inclusiv măsuri antisărăcie, mediu şi altele, făcând extrem de dificilă o asemenea variantă. Premierul japonez Shinzo Abe, de exemplu, a opinat că, fără SUA, TPP nu are sens.
Este însă de remarcat activitatea intensă a diplomaţiei chineze din ultimele săptămâni, întâlnirea preşedintelui Xi Jinping cu ţările APEC, dar şi declaraţia sa interesantă: "SUA este o putere (economică) în Asia (doar) când vrea, China va fi întotdeauna aici". Iar moto-ul preşedintelui chinez este semnificativ: "Este timpul pentru parteneriate serioase", făcând aluzie la instabilitatea de care este acuzat noul preşedinte american.
Care este totuşi politica lui Trump, care nu poate izola SUA şi nici renunţa la spectele strategice din Asia Pacific? Există câteva variante. Prima ar fi că Trump va renegocia acordul, punând condiţii care să prevadă o limitare a scutirilor comerciale şi o impunerea unor domenii de investiţii, o diminuare a măsurilor de dezvoltare şi echilibrare sociale, dar şi o mărire a caracterului strategic militar al tratatului. În sprijinul ultimului aspect, vine şi declaraţia purtătorului de cuvânt al casei albe, Sean Spicer, din aceeaşi zi cu denunţarea TPP, o exprimare fermă a intenţiilor americane de a-şi apăra interesele zonale.
O altă ipoteză este renunţarea definitivă la TPP, urmată de confruntarea economică directă, concurenţială, prin care puternica economie amricană să obţină avantaje maxime şi să rămână un lider economic în Asia Pacific. "Un naţionalism american în locul cooperării internaţionaţionaliste", este o paradigmă pe care economiştii şi geostrategii încă nu reuşesc încă să o definească. Numai următoarele mutări ale Casei Albe vor putea aduce lămuriri.
