BUCUREŞTI, 26 dec — Sputnik. Comentatorul politic şi regizorul Iulian Capsali, membru în „Alianţa Noastră România", a descris, într-un interviu acordat exclusiv agenţiei Sputnik, atmosfera care domnea în Piaţa Universităţii în decembrie ‘89 şi situaţia în care ajunsese ţara în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. El a explicat şi de ce schimbarea care a avut loc ulterior în România nu a fost deloc cea spre care au aspirat tinerii care s-au jertfit la Revoluţie.
Aţi fost în Piaţa Universităţii în decembrie ‘89. Descrieţi puţin atmosfera din Piaţa Universităţii. Cum era atunci şi ce idealuri îi animau pe tineri?
Am intenţionat să ajung în Piaţă Universităţii şi am ajuns, împreună cu un prieten care m-a luat cu maşina, la Scala. Nu ştiu care era resortul, dar fiind neobişnuit de cald pentru acea perioadă, mi-am luat cele mai bune haine pe care le aveam. M-am îmbrăcat de parcă mergeam la Ateneu, la un concert. Văzusem de dimineaţă în direct, absolut întâmplător, mitingul ratat al lui Ceauşescu, care se terminase cu huiduieli. Eram alături de câţiva colegi de muncă şi ne uităm unii la alţii sideraţi. Nu ştiu dacă îşi poate da seama cineva — dintre cei care nu au trăit în perioada aceea — ce însemna asta. Căzuse vraja unui sistem care nu permitea nici cel mai mic semn de nesupunere. Ceauşescu era un personaj faraonic, păzit de gărzile pretoriene ale Securităţii. Eu, personal, nu am ieşit împotriva lui Ceauşescu în mod special, ci împotriva unui sistem opresiv, care începuse teroarea cu lichidarea elitelor intelectuale, politice, ţărăneşti, începând cu 1945. Deşi modul teribil în care se trăia în special în anii '80 a contribuit mult la ura acumulată împotriva regimului Ceauşescu.
Frigul din case, lipsa de alimente elementare, mizeria unui oraş — Bucureştiul —, transformat într-un şantier imens în care se construiau edificii megalomanice, înghesuiala din mijloacele de transport în comun, curentul tăiat pentru presupuse economii (deşi energia electrică consumată de populaţie era infimă faţă de ceea ce consuma industria), un program în mass media ideologizat până la dezgust, toate acestea au dus la acumularea de frustrări ce au erupt în acele zile. Nemulţumirea era generalizată şi am cunoscut inclusiv angajaţi din Securitate sau chiar din Partid care şi-o manifestau în cadru privat. În acest timp, Ceauşescu era plimbat şi vedea numai alimentare pline de produse şi oameni care-l aplaudau la ordin, scoşi din producţie pe stadioane în spactacole grandilocvente pe model nord-coreean. Trăiam într-un kitsch social pliat pe un consens de cimitir.
Disperarea era cu atât mai mare, cu cât vedeam că în jurul nostru sistemul comunist cădea, iar la noi părea că totul este imuabil. În loc să aibă inteligenţa de a destinde sistemul măcar la nivelul anilor '70, când era mai mult decât respirabil şi se trăia relativ normal, Sistemul devenea din ce în ce mai opresiv. Asistam neputincioşi la o restalinizare a României. Sigur că şi în acel cadru găseam puterea de a fi noi înşine, de a ne bucura, de a iubi, de a cauta o evadare din acel pântec al unui animal inform, mai ales că eram tineri. Dar atmosfera era greoaie, infectată de excesul de ideologie şi lipsa totală de libertate de expresie sau de mişcare. România era un lagăr ale cărei ziduri erau graniţele. Şi am avut câţiva prieteni care au încercat să iasă de aici, inclusiv riscându-şi viaţa prin trecerea frauduloasă a frontierei, traversând Dunărea. Unii au reuşit, alţii au fost prinşi şi închişi.
Ca om care ai fost în Piaţa Universităţii, cum comentezi situaţia de astăzi din România, ce s-a schimbat de atunci?
Ce s-a schimbat? Sunt multe schimbări de fond pe care le ştim cu toţii. Însă lucrurile sunt departe de ce mi-aş fi imaginat să se întâmple. În fond, cred că societatea românescă nu era pregătită de schimbare, pentru că elitele sale pactizaseră cu regimul în cvasitotalitatea lor. Iar aceste elite au pactizat în continuare şi au educat pe cei tineri pentru acceptarea Globalismului, nouă ideologie care a dus capitalismul în metastaza socio-politică. România a devenit dintr-o ţară care exporta o gama diversă de bunuri, o ţară care exportă mână de lucru ieftină în Occident, dar şi mână de lucru calificată, medicii fiind cei mai căutaţi pe piaţa muncii externe. Industria a fost distrusă prin „privatizare", în cea mai mare măsură, iar muncitorii, maiştrii, inginerii, care erau specialişti în diverse domenii, nu au mai avut cui să lase moştenire cunoştinţele lor; pur şi simplu, au dispărut întregi ramuri industriale (electronică, maşini-unelte, fibre textile etc). Deşi suntem prin tradiţie o ţară agrară, ţăranii au fost cei mai ignoraţi de toate partidele ce s-au succedat, majoritatea celor tineri fiind plecaţi în afară că să caute un loc de muncă. În mod paradoxal, la o suprafaţă agricolă impresionantă care însă a fost lăsată la cheremul speculatorilor, astfel ajungându-se la situaţia ca peste 40% din aceasta să fie în posesia străinilor, noi nu avem o fabrică de tractoare, deşi cea de la Braşov (pe locul căreia s-a ridicat un mall), făcea tractoare care se vindeau bine şi la export.
Economic, neoliberalismul retrange totul la câteva corporaţii deţinute de foarte puţine persoane, suprimă afacerile mici şi mijlocii, deci opresc energia antreprenorială. Cultural, prin sexo-marxism şi impunerea idelogiilor LGBT, se forţează o revoluţie socială în care minoritatea trebuie să-şi impună viziunea asupra unei neam al cărui ethos creştin trebuie şters definitiv. Dacă bolşevicii imprimau societăţii o tensiune permanentă prin opresarea şi eliminarea celor care se opuneau luptei de clasa şi dictaturii proletariatului, acum ideologii globalismului fac acelaşi lucru, până la eliminarea din viaţa socială şi aruncarea în închisoare a celor care se opun viziunii lor revoluţionare asupra educaţiei sexuale (de fapt a impunerii ideologiei LGBT) sau procesului de deconstruire a Familiei. Familia trebuie, în viziunea lor, să fie extrapolată şi asupra relaţiilor homosexuale, fapt inexistent în istoria umanităţii, inclusiv în perioada antichităţii păgâne.
Biserica Ortodoxă, ca depozitară a învăţăturii creştine — de altfel, creştinismul, alături de filosofia greacă şi juridicitatea latină, sunt bazele pe care a fost fondată civilizaţia europeană — este permanent atacată de ONG-urile generic numite „Soros", dar şi de o presă care are caracteristicile unei Coloane a V-a a proiectului globalist, numit oficial Nouă Ordine Mondială.
Reacţia elitelor, cum spuneam, a fost deplorabilă. În fond, ele au pactizat masiv cu Sistemul, fiind de cele mai multe ori tributare finanţării venite din zona marilor corporaţii transnaţionale. Toate acestea au făcut ca românii să caute forme de rezistenţă la aceste noi agresiuni sociale, la care se adaugă dezastrul demografic, absolut ignorat la nivel politic. România, deşi nu este în război, are a doua mare migraţie a lumii după Siria, iar demografia este într-o hemoragie — şi din cauza ratei enorme a avorturilor —, situaţie căreia nu i se caută, la nivel politic, soluţii.
Ne mai miră atunci că mulţi români îl regretă astăzi pe Ceauşescu?
Aceste ultime cauze pe care le-am menţionat, potenţate de criza economică prelungită, cauzată şi aceasta de economia de tip „cazinou" în care speculaţiile bancare depăşesc de mii de ori economia reală, au făcut ca mulţi concetăţeni să se raporteze la trecut, trecând peste părţile nefaste şi păstrând în memorie stabilitatea locurilor de muncă, uşurinţa accesării locuinţelor şi mai ales respectul pe plan extern pe care îl crease politica nealiniată a lui Ceauşescu, care avea relaţii cu marile puteri şi cu ţările din Africa şi Asia, relaţii neglijate şi pierdute de când singurul azimut extern a devenit Bruxelles-ul.
Dacă ne gândim şi la politicienii ultimelor două decenii şi jumătate, care au făcut ca România să nu mai existe pe harta statelor care contează pe harta geopolitică a lumii, iar pe plan intern au dus la destabilizarea socială prin lipsa totală de interes faţă de prezervarea ţesutului social, rezultatul a fost ca peste trecutul regim dictatorial să se aştearnă o pătură care acoperă, ca prima zăpadă peste un oraş, toată murdăria. La aceasta se adaugă şi acel simulacru de proces la care soţii Ceauşescu au fost supuşi şi uciderea lor în zilele de Crăciun.
Având în vedere toate acestea, a fost oare fără rost jertfa tinerilor de atunci, aşa cum îi aud astăzi spunând pe unii români?
Nu, nu pot să spun nicio clipă că jertfa tinerilor a fost fără rost, însă e limpede că modul în care am funcţionat ca societate a fost unul deplorabil, fapt care a dus la acumulări de frustrări şi conflicte interne stimulate inconştient de politicieni abominabili.
În România este enorm de mult de făcut întrucât bazele pe care s-a pornit schimbarea au fost slabe, deliberat (cred eu) haotice, fără o minimă strategie, altă decât a „integrării", văzută că o „mântuire" naţională. Iată că această mantra a privatizării şi a integrării nu a dus decât la pierderea totală a respectului de sine al acestui popor. Dacă este ceva ce trebuie recuperat, aceasta trebuie să fie demnitatea naţională. Până nu se va întâmpla asta, să nu ne mire că Ceauşescu este văzut de unii ca un erou naţional.
