Nu știu câți români se așteptau la cu totul altceva decât ceea ce au anunțat aseară exit pool-urile. Putea fi altfel?
Există însă mai multe explicații pentru rezultatele de ieri, pentru campania electorală care le-a precedat și pentru modul în care s-au desfășurat aceste alegeri. Prefer să mă opresc la două dintre ele: alegerea de a nu vota și votul fără a alege.
Alegerea de a nu vota
Din 1990 până la parlamentarele din 2008, România a pierdut aproximativ 7.000.000 de votanți, din diferite cauze, declin demografic, migrație, dezinteres etc. Din 2008 până în 2016 doar 40% dintre alegători au ieșit la vot (7.238.871 în 2008, 7.694.180 în 2012 și 7.212.022 în 2016). Printre cei care înclină balanța de cele mai multe ori atunci când vine vorba de reacții emoționale, tinerii, au preferat să nu voteze în ultimii ani la alegerile parlamentare din diferite motive. Grosso modo, dintr-un bazin de 7.000.000 de votanți cu vârste între 18 și 44 de ani, mai puțin de jumătate au ieșit la vot duminică, adică peste 20% din voturi s-au pierdut numai pe această categorie. Unde s-ar fi dus? Nici nu mai contează, scenariile ar putea fi extrem de variate. Important este că partidele, vechi sau noi, nu au putut mobiliza 20% din votanți, iar asta s-a întâmplat din cauză că nu au reușit să răspundă unor idealuri pe care acest electorat le are. Pentru că în definitiv ce altceva este procesul electoral decât o realimentare a încrederii, o reinvestire cu speranțe și proiecte de "mai bine". Pensii mai mari, salarii mai bune, taxe mai mici, autostrăzi, investitori, capital, familie, român, străini, Soros, acesta a fost în câteva cuvinte mesajul general transmis de partide în campanie.
O narațiune prost ajustată la ceea ce se înțelege prin "mai bine" cu care jumătate din populația tânără între 18 și 44 de ani nu rezonează. Adică fix cei care nu numai că nu găsesc motive să iasă la vot, dar este foarte posibil să găsească foarte greu și motive să rămână în țară. Iar de aici lucrurile se complică și mai mult. Este adevărat, participarea la procesul electoral este un exercițiu care face democrația să funcționeze nu doar un clișeu. Poate că vechiul adagiu "Nu vom asculta decât legile pe care noi singuri ni le-am dat", ar trebui însă reactualizat, dacă nu reformulat. Vrem democrație, dar nu prea vrem să și votăm.
Vrem schimbare, dar nu e ușor să și acționăm. Și azi, la fel ca de multe alte ori, am vrea să obținem scopul, dar nu și mijlocul de a ajunge la el. Avea dreptate cineva, este o distanță cvasiinfinită între ceea ce cerem de la libertate și ceea ce suntem gata să-i oferim. Paradoxul lui Latour e evident în acest caz. Nicio altă valoare nu e mai apreciată decât autonomia permisă de democrație, dar în același timp nicio activitate nu este mai disprețuită decât politica. Pentru că, nu-i așa, unul din motivele des invocate de către cei care nu au dorit să meargă la vot a fost fix acest dispreț față de partide, politicieni și politică. Alegerea de a nu vota este însă nu un protest la adresa sistemului politic, a statului, ci mai degrabă un vehicul cu care o masă de oameni navighează între categoriile stat și societate atunci când sunt alegeri electorale pentru că nu se regăsesc în oferta electorală. "Ce rost are, tot ăia ies", este cea mai des întâlnită justificare. Lipsită de rost orice alegere devine imposibilă, pentru că e golită de sens.
Poate că sensul în cazul de față este ceva nou, ce va să vină, care se lasă așteptat de mai bine de opt ani. Abia atunci, când printre partidele cu discursuri stratificate pentru un anumit profil de alegător, precum în cazul PSD sau PNL, va apărea un partid care nu se va feri să integreze în proiectul său programe care privesc sărăcia în dimensiunea ei reală de "înapoiere", educația în gravitatea sa, mediul în raport cu pericolele și dezastrele la care ne expunem, agricultura prin prisma unei resurse nu a unei teme electorale, atunci când cineva își va suma politic chestiuni majore precum problema proprietății și va gândi un mod de rezolvare a provocărilor legate de redefinirea valorilor, atunci, poate, acest electorat se va simți reprezentat și va vota din convingere, cu sentimentul că un astfel de discurs are rost, fără a suspenda orice exigență de "mai bine".
Votul fără a alege
Pe de altă parte, votul fără a alege este în mod obișnuit atribuit electoratelor captive. Un concept des utilizat cu sensul de electorat aflat în condiții de precaritate care dezvoltă o relație bazată pe dependență cu un partid oarecare. O astfel de relație este construită nu din convingere sau din atașament ideologic, ci prin simplul fapt că de cele mai multe ori când lucrurile au mers prost, au mers oarecum mai bine. Sub aspect afectiv se construiește o relație bazată pe teamă. Teama de nou, de schimbare, de ieșire din decor. De cele mai mult ori pentru o mare parte din această categorie de electorat votul este tranzacționat mecanic, într-un raport cost-beneficiu imediat, palpabil și, nu mai puțin important, real. Aici funcționează în campania electorală, uleiul, găleata, umbrela, dar și promisiunile privind măriri salariale sau alte măsuri considerate sociale. Acest electorat de obicei votează fără a alege, fiindcă acțiunea de a vota nu este bazată pe o cunoaștere a proiectului pe care urmează să-l gireze ci este mai degrabă condiționată de starea materială precară în care se regăsește.
Dar asta nu e tot. Și cei care votează fără a alege se află în relație de dependență cu partide care promit de exemplu investiții, autostrăzi, ca de exemplu electoratul drumocratic, reprezentat de middle-class. Ceea ce au în comun ambele electorate este faptul că răspund unor decupaje. Și pentru unii și pentru ceilalți este mai puțin importantă căutarea adeseori disperată a unei substanțe. Din această țesătură de fire cu origini variate, lipsită de substanță, se naște actuala formulă de reprezentare politică. Una care indiferent de cât de majoritară ar fi, golită de sens, pare o repetare la infinit a aceleiași triste și vechi istorii în care speranța unui "mai bine" dispare înainte de prima reinvestire.
