Remarca lui Dacian Cioloș din Platforma 100 care sună astfel: "Acest an de guvernare excepțională, independentă politic, a fost pentru ele (n.r. partide) doar o formă de a trage de timp, pentru a lăsa să se domolească energiile descătușate de Colectiv", ne prezintă mult mai clar contextul acestei incertitudini politico-juridice.
Tehnocrația este o stare de excepție, are dreptate Dacian Cioloș, în sensul că suveranitatea (puterea executivă) este predată unui grup de experți care nu sunt aleși și prin urmare sunt excluși de la răspunderea politică. Independența este în cazul de față o suspendare a normei de la dependența politică, dar care, în același timp, include politicul prin punerea ei în afara acestuia.
Exemplul perfect al acestei ambiguități este lansarea Platformei 100 care mergând pe aceeași linie a paradoxului, arată că poți să nu candidezi dar în același timp să ai un program politic.
Problema în esență nu este despre cât de bun sau rău este programul lui Dacian Cioloș, cât de mult bun-simț emană sau cât de diferită este abordarea, ci faptul că în subtext acesta ascunde o posibilitate a continuării stării de excepție prin neparticiparea la alegeri. Cioloș este în acest caz suveranul care se exclude de la regulă incuzându-se, "eu nu particip la alegeri, dar aș putea conduce în continuare". Este, prin urmare, un pas important în transformarea excepției în regulă, ceea ce trebuie semnalat, dincolo de entuziasmul liberalilor sau de criticile opozanților.
A analiza Platforma 100 în aceste condiții nu este decât un act de deviere de la o chestiune mult mai importantă care prevede esența jocului democratic, dreptul de a alege și posibilitatea a fi ales. În interpretarea paradoxului politic Carl Schmitt scria că decizia suverană "demonstrează că nu are nevoie de drept pentru a crea drept", adaptând această formulă suveranul Cioloș "nu are nevoie de politică pentru a face politică", nu are nevoie de un partid pentru a rămâne premier, pentru că poate transforma excepția într-o paradigmă a guvernării.
