Bănăţean născut în 1882, Petre Nemoianu (unchi de tată şi naş de botez al lui scriitorului româno-american Virgil Nemoianu) a urmat Dreptul la Budapesta. A luptat ca voluntar în Războiul de Reîntregire şi a pus umărul la Unirea din 1918. A fost bun prieten cu poetul Octavian Goga, în al cărui partid naţional-creştin a şi activat. După război a fost avocat în Bucureşti. A creat un „Sindicat al exportatorilor de animale“, ceea ce i-a atras porecla de „Guvernator al boilor“, de care era mândru. A fost deputat şi prefect de Severin (Lugoj), subsecretar de stat la Agricultură în iarna 1940-1941 şi ministru al agriculturii, timp de 4 luni, în vara lui 1944. A fost condamnat în 1949, alături de alţi intelectuali acuzaţi de „crimă împotriva păcii“, la 5 ani de închisoare şi confiscarea averii (care consta dintr-o casă). A decedat în 1951 în penitenciarul Aiud.
Autor al unor volume de memorii (de front, de prizonierat), militant fervent de-a lungul întregii sale vieţi pentru cauza ţăranului român şi a agriculturii ţărăneşti, în care vedea cheia dezvoltării agricole a ţării, Petre Nemoianu este autorul unui memoriu adresat pe data de 15 decembrie 1941 mareşalului Antonescu, în care protesta împotriva ideilor cuprinse într-un memoriu din 6 decembrie 1941 al Uniunii Sindicatelor Agricole, organizaţie a marilor proprietari de pământ, care controlau Ministerul Agriculturii şi Academia de Studii Agricole.
Liberalii declarau că ultima împroprietărire generală a celor care luptaseră în război şi a văduvelor şi orfanilor de război fusese o greşeală şi că „mica proprietate într-o ţară cerealistă, extensivă, nu poate progresa“. Adepţii agriculturii de tip industrial (Petre Nemoianu o numeşte într-un loc „în sens american“) doreau sprijinul statului, prin măsuri legislative, financiare (credite) şi administrative (drumuri, poştă, telefon, servicii veterinare etc.), care să vizeze exclusiv agricultura de tip extensiv. Neobrăzarea liberalilor mergea până acolo încât ar fi dorit legalizarea bătăii aplicate ţăranilor pentru a-i îndemna la muncă, probabil model de „etică a muncii” împrumutat de la fraţii americani în domeniul proprietarilor de sclavi.
În memoriul său de răspuns, publicat de aproape toate ziarele, Petre Nemoianu arăta că:
1. Memoriul Uniunii Sindicatelor Agricole avea în vedere situaţia din vechiul Regat, unde situaţia era mult mai grea decât se credea şi că vina pentru aceasta nu o purtau ţăranii;
2. Concluziile Uniunii Sindicatelor Agricole cu privire la mica proprietate agricolă nu se aplicau şi situaţiei din Ardeal şi Banat, unde mica proprietate ajunsese la un asemenea grad de dezvoltare, încât nu mai voia de la stat decât să fie lăsată în pace. În Banat, spunea Petre Nemoianu, se convinsese personal că proprietari cu 4-5 hectare de pământ aveau „cel puţin o sută de mii de lei la chimir, rezultaţi din vite“. În zona Lugojului, în gospodăriile mici şi mijlocii se obţinuseră în anul acela 3600 de kg de grâu la hectar, mult peste media marilor proprietari din vechiul Regat, care îşi lucrau pământul cu dijmaşi.
3. Cu mici excepţii, marii proprietari din vechiul Regat nu puteau ajunge la nivelul atins de ţăranii bănăţeni, pentru că marea împroprietărire îi lipsise de factorul de producţie tradiţional: munca ţăranului;
4. Producţia agricolă a ţării nu trebuie apreciată numai după exportul de cereale, pentru că exportul nu se făcea din cauza surplusului de producţie, ci a nivelului de trai scăzut al locuitorilor de la ţară.
5. Niciun guvern român nu va putea satisface vreodată pretenţiile marilor proprietari pentru că:
I) aceştia făceau agricultură din Bucureşti, iar producţia lor era mai scumpă decât aceea a proprietarului mic şi mijlociu.
II) Marii proprietari fac, cu mici excepţii, monocultură (cereale), adică produc doar câteva articole din care trebuie să scoată maximum de câştig.
6. Un economist german, Konrad Mayer, comparase, într-un volum din 1939, pe grupuri de culturi, câştigurile proprietarilor mici, mijlocii şi mari. Rezultatele erau grăitoare:
I) marele proprietar câştiga cel mai mult din cultura câmpului, dar cel mai puţin din creşterea animalelor, ceea ce îl împingea spre monocultură.
II) Micul proprietar avea cel mai mic venit din cultura pământului, dar cel mai mare din creşterea animalelor.
III) Proprietarii mijlocii se îmbogăţeau de câştigul optim în toate ramurile agricole.
IV) Numai proprietarii mici şi mijlocii trebuie consideraţi din punctul de vedere al producţiei şi câştigului, marii proprietari se separă de ei.
V) Modul diferit de exploatare şi de rentabilitate are următoarele consecinţe: marii proprietari tind spre modelul de monocultură, pur cerealieră, obţinut pe căile cele mai lesnicioase, pe când proprietarii mici şi mijlocii sunt nevoiţi să facă policultură. Monocultura este aşadar cel mai uşor mijloc de câştig pentru marele proprietar, dar mortală pentru proprietarul mic şi mijlociu.
VI) Dacă marii proprietari şi cei mici şi mijlocii constituie categorii diferite de agricultori, este nevoie de politici agrare diferite – una pentru monocultură, alta pentru policultură. Este imposibilă emanciparea economică şi socială a proprietarilor mici şi mijlocii din vechiul Regat dacă politica agricolă a ţării este elaborată de reprezentanţi ai marilor proprietari.
Memoriul lui Petre Nemoianu contesta, aşadar, însuşi dreptul marilor proprietari (sau dreptul corporaţiilor) de a îndruma şi de a conduce agricultura românească. Iată un punct de plecare pentru un viitor guvern de demnitate naţională.
Ilie Catrinoiu este critic social, vicepreşedinte şi membru fondator al Ligii Distributiste Române Ion Mihalache; el scrie despre politică, economie şi cultură dintr-o perspectivă creştină şi transdisciplinară.
Opinia autorului nu coincide neapărat cu opinia Redacției.
